Importanta Curtii Constitutionale in sistemul democratic romanesc

Curtea Constituțională a apărut ca necesitate a garantării libertății individuale prin posibilitatea de control și corectură a legislației[1], legislație ce trebuie să se pună de acord cu actul juridic fundamental al țării, Constituția (actul ce reglementează atât raporturile dintre cele trei puteri ale statului modern[2], cât și libertățile individuale). Astfel, deși Curtea Constituțională nu poate modifica textele legislative ce contravin Constituției, odată constatată neconstituționalitatea unui act, acesta își încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții, în acest interval de timp fiind „suspendat de drept”[3].

Înființată în anul 1992, Curtea Constituțională a fost considerată drept o instituție fără de care bunul mers al statului ar fi puternic afectat, populația fiind lipsită de o posibilitate de punere de acord a legislației țării cu actul fundamental, Constituția. De-a lungul timpului, legalitatea Curții a fost contestată, dreptul de a impune o anumită interpretare unor acte normative fiind considerat o formă de legiferare, legiferare ce poate fi realizată doar de către Parlament, „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”[4]. Un alt impas ce a intervenit în bunul mers al Curții a fost și utilizarea excesivă a excepției de neconstituționalitate, problemă ce afectează calitatea deciziilor Curții prin posibilitatea tot mai redusă de a analiza în profunzime problema de neconstituționalitate și de a concluziona printr-un răspuns cât mai eficient (impunerea unei anume interpretări sau suspendarea legii)[5]. O altă posibilitate de constestare a validității deciziilor Curții este metoda de numire a judecătorilor[6], numirea de către clasa politică manifestându-se prin neîncredere din partea populației în calitatea deciziilor.

Luând în considerare atribuțiile Curții, metodele de tranșare a problemelor apărute și nevoia de echilibru în stat (echilibru ce nu mai poate fi garantat doar de separarea tradițională a puterilor)[7], Curtea Constituțională devine unul dintre cele mai importante și independente organe statale[8], poziționându-se în afara tradiționalelor puteri statale, dar aflându-se într-o foarte strânsă relație atât cu puterea legislativă (6 judecători fiind numiți de Parlament), cât și cu puterea executivă (3 judecători fiind numiți de către Președinte). Astfel, locul Curții Constituționale în sistemul de organizare a puterii românesc este la granița dintre cele trei puteri statale, fiind un mijloc de realizare a echilibrului în statul de drept.

[1] În articolul 142, alineatul 1 din Constituția Românieie Curtea Constituțională este definită drept „garantul supremației Constituției”
[2] Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu în lucrarea sa, Spiritul legilor (1748), partajează puterea statală în trei puteri independente: puterea legislativă – puterea ce legiferează, puterea executivă – puterea ce asigură aplicarea legilor și puterea judecătorească – putere ce aplică sancțiuni pentru nerespectarea legilor. Această partajare a puterii statale, aplicată întâi în Constituția SUA, se regăsește ca principiu de organizare a statelor democratice.
[3] Articolul 147, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 61, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[5] D. C. DĂNIȘOR, Despre cauzele utilizării excesive a excepției de neconstituționalitate, Revista Română de jurisprudență, nr. 3/2009, Editura Univers Juridic, București
[6] Articolul 142, alineatul 3, din Constituția României republicată (2003)
[7] D. C. DĂNIȘOR, Este legitimă justiția constituțională?, Noua Revistă de Drepturile Omului,
Nr. 3-4/2005, Editura C.H.Beck, București
[8] Articolul 145 din Constituția României republicată (2003) și Articolul 1 din Legea Nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

La o primă vedere, judecătorii Curții Constituționale par a fi complet dependenți de mediul politic, ei fiind numiți de către Parlament și Președinție^[1]. Astfel, deși „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor sale este obligatorie”^[2] iar „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”^[3], totuși, „unica autoritate de jurisdicție constituțională în România” pare o unealtă a legislativului (care numește 6 judecători), o simplă exensie menită să confirme deciziile Parlamentului.

Dar scopul acestei instituții a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o instituție dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influențe din sfera politicului. Independența față de Parlament și Președinție a Curții Constituționale reiese atât din Constituție^[4], cât și din Articolul 5 al Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale^[5]. În consecință, înnoirea cu o treime din judecători (unul numit de către Camera Deputaților, unul numit de către Senat și unul numit de către Președinte) transformă o prerogativă a legislativului și executivului într-un mijloc de garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu judecat de către Curte, datorită faptului că mandatul judecătorilor depășește ca durată atât mandatul Președintelui, cât și pe cel al parlamentarilor^[6]. Totodată, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit, acest fapt generând o garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu.

O altă garanție a independenței Curții Constituționale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Exprimarea independenței nu generează automat această situație, însă numește modul în care Curtea ar trebui să ia deciziile. Însă exprimarea independenței și atribuirea unui buget propriu^[8], aprobat de către Plenul Curții Constituționale, induce ideea unei relative independențe atât față de Parlament, cât și față de Președinte.

Deoarece exercitarea unei părți din puterea statală trebuie supusă unui control din partea celorlalte puteri statale pentru a evita abuzul de putere, Curtea Constituțională dă decizii aplicabile direct doar în litigii ce au generat nevoia de a stabili constituționalitatea unei legi. Pentru ca o lege neconstituțională să nu mai producă efecte trebuie să treacă un termen de 45 de zile, perioadă în care ea poate fi transformată într-o lege constituțională^[9]. Totodată, un alt factor de control a prerogativelor acordate este faptul că o normă juridică, odată declarată ca fiind neconstituțională, trebuie reanalizată de către organul emitent, Curtea neavând posibilitatea de a modifica textul unei legi. Ultimul factor de limitare a prerogativelor este faptul că în relația cu legislativul și executivul deciziile Curții sunt, în general, cu caracter consultativ. Astfel, Curtea Constituțională se prezintă sub forma unui organ deosebit de complex, independent și generator al unei jurisprudențe ce impune o revizuire a legislației prin care nu se respectă prevederile Constituției
La o primă vedere, judecătorii Curții Constituționale par a fi complet dependenți de mediul politic, ei fiind numiți de către Parlament și Președinție[1]. Astfel, deși „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor sale este obligatorie”[2] iar „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”[3], totuși, „unica autoritate de jurisdicție constituțională în România” pare o unealtă a legislativului (care numește 6 judecători), o simplă exensie menită să confirme deciziile Parlamentului.
Dar scopul acestei instituții a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o instituție dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influențe din sfera politicului. Independența față de Parlament și Președinție a Curții Constituționale reiese atât din Constituție[4], cât și din Articolul 5 al Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[5]. În consecință, înnoirea cu o treime din judecători (unul numit de către Camera Deputaților, unul numit de către Senat și unul numit de către Președinte) transformă o prerogativă a legislativului și executivului într-un mijloc de garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu judecat de către Curte, datorită faptului că mandatul judecătorilor depășește ca durată atât mandatul Președintelui, cât și pe cel al parlamentarilor[6]. Totodată, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit, acest fapt generând o garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu.
O altă garanție a independenței Curții Constituționale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Exprimarea independenței nu generează automat această situație, însă numește modul în care Curtea ar trebui să ia deciziile. Însă exprimarea independenței și atribuirea unui buget propriu[8], aprobat de către Plenul Curții Constituționale, induce ideea unei relative independențe atât față de Parlament, cât și față de Președinte.
Deoarece exercitarea unei părți din puterea statală trebuie supusă unui control din partea celorlalte puteri statale pentru a evita abuzul de putere, Curtea Constituțională dă decizii aplicabile direct doar în litigii ce au generat nevoia de a stabili constituționalitatea unei legi. Pentru ca o lege neconstituțională să nu mai producă efecte trebuie să treacă un termen de 45 de zile, perioadă în care ea poate fi transformată într-o lege constituțională[9]. Totodată, un alt factor de control a prerogativelor acordate este faptul că o normă juridică, odată declarată ca fiind neconstituțională, trebuie reanalizată de către organul emitent, Curtea neavând posibilitatea de a modifica textul unei legi. Ultimul factor de limitare a prerogativelor este faptul că în relația cu legislativul și executivul deciziile Curții sunt, în general, cu caracter consultativ. Astfel, Curtea Constituțională se prezintă sub forma unui organ deosebit de complex, independent și generator al unei jurisprudențe ce impune o revizuire a legislației prin care nu se respectă prevederile Constituției

[1] Articolul 142, alineatul 3, din Constituția României republicată (2003), numește puterile ce vor desemna judecătorii Curții Constituționale – „Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României”
[2] Articolul 1, alineatul 5, din Constituția României republicată (2003)
[3] Articolul 142, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 145, din Constituția României republicată (2003)
[5] Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004
[6] Judecătorii Curții Constituționale fiind aleși pe o perioadă de 9 ani, Președintele pe o perioadă de 5 ani, iar parlamentarii pe o durată de 4 ani
[7] Articolul 142, alineatul 2, din Constituția României republicată (2003)
[8] Articolul 75 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004
[9] Articolul 147, din Constituția României republicată (2003)

În statele democratice moderne, puterea constituantă aparține poporului, care își exercită drepturile în mod direct cu ocazia schimbărilor majore ce apar de-a lungul timpului (modificări necesare pentru a ratifica tratate internaționale, pentru a intra în uniuni ce presupun cedarea unei părți de suveranitate statală în favoarea unei structuri internaționale etc). Astfel, singura putere ce pare a fi legitimată să decidă asupra constituționalității unei norme juridice interne deoarece odată ratificate, tratatele internaționale devin parte a dreptului intern[1] este poporul ca întreg. În consecință, Curtea Constituțională devine un organ ce preia prerogativa populației de a decide constituționalitatea unei norme juridice. Această putere de a decide asupra constituționalității se prezintă ca o încălcare a drepturilor cetățenilor, însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că prerogativa a fost cedată Curții Constituționale de către popor chiar prin adoptarea Constituției[2].
Dar sistemul de guvernământ democratic actual se bazează pe reprezentare ca formă de exprimare a opiniei maselor. În consecință, exercitarea puterii statale trebuie să se facă de către un număr redus de membri ai societății, aleși de către majoritate, membri cărora populația le încredințează, partajat, întrega putere a statului cu scopul de a îndeplini ideea generală de bine public definită în campania electorală. De aici decurge legitimitatea Parlamentului de a legifera – „ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”[3], fiind totodată „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”[4]. Prin deciziile Curții Constituționale se impune uneori o anume interpretare a legii, pentru a transforma o normă juridică inițial neconstituțională, într-una ce respectă prevederile legii fundamentale a României. Astfel, Curtea are dreptul de a îmbogăți legislația prin deciziile sale, dar se manifestă o contradicție generată pe două ramuri: membrii Curții Constituționale nu sunt aleși direct de către cetățeni, ci sunt numiți de cele două organe reprezentative (Parlamentul și Președintele), deci dreptul de a da decizii ce îmbogățesc legislația nu derivă din faptul că au fost delegați de populație în acest scop; iar prerogativa de a legifera aparține în exclusivitate Parlamentului.
Motivarea primului impediment, faptul că membri Curții nu sunt desemnați de către popor, rezultă din legitimitatea Curții Constituționale ca organ cu anumite prerogative de legiferare (impunerea unui mod de interpretare a normelor juridice și anularea legilor considerate neconstituționale) și derivă din aceeași sursă cu legitimitatea Guvernului ca organ cu anumite prerogative (limitate) de a legifera. Membri ambelor organe sunt aleși de către puterile reprezentative ale statului: Guvernul având avizul Președintelui și fiind investit de către Parlament iar Curtea Constituțională având șase membri aleși de către Parlament și trei numiți de către Președinte.
Al doilea impediment este motivat prin însăși natura Curții Constituționale care a luat naștere ca instituție ce garantează respectarea Constituției și a drepturilor omului. Astfel, prin impunerea unor anumite interpretări și prin abrogarea unor norme juridice neconstituționale, Curtea urmărește strict respectarea drepturilor fundamentale ale omului, fiind un organ ce protejează cetățeanul împotriva posibilelor erori sau abuzuri ale puterii legislative sau executive (atunci când își exercită prerogativa de a norma).

[1] Articolul 11, alineatul 2, din Constituția României republicată (2003)
[2] Articolul 142, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003) statuează – „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.” Astfel prerogativa de a stabili constituționalitatea unui act normativ (atât înainte de adoptare, cât și după) revine Curții Constituționale, definită ca și garant al respectării legii fundamentale a României
[3] Articolul 65, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 61, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)

Atribuțiile Curții Constituționale sunt clar delimitate atât în Constituția României (Articolul 146), cât și în Legea Nr.47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor articolului III din Legea nr. 232/2004 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În lista prerogativelor Curții se remarcă funcția de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Această prerogativă devine deosebit de importantă în timpul guvernărilor ce trebuie să legifereze în lipsa unei majorități confortabile sau în timpul coabitării unui președinte cu un parlament ce nu fac parte din același partid sau alianță.
Un conflict constituțional între instituțiile statului s-a concretizat în aprilie 2007 (președinte fiind Traian Băsescu, iar Guvernul și majoritatea parlamentară fiind formate din PSD și PNL, prim-ministru fiind Călin Popescu-Tăriceanu, membru al PNL). Conflictul a constat în tergiversarea numirii unui nou ministru al Afacerilor Externe, în condițiile în care fostul ministru demisionase. Tergiversarea a constat atât în declararea tardivă a postului vacant pentru funcția de ministru, cât și în refuzul de a numi un nou ministru propus de către prim-ministru și susținut de către Parlament (factor de stabilitate în impunerea inițiativelor legislative ale Guvernului). Datorită nevoii de a elimina situația conflictuală, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituțională pentru a reglementa juridic situația apărută și pentru a evita pe viitor o eventuală declanșare a unui conflict de acest gen (conflict în măsură să stopeze anumite negocieri sau să sporească gradul de nesiguranță în relațiile cu alte state).
Răspunsul Curții Constituționale s-a axat pe delimitarea clară a numărului de posibilități de refuz a numirii ministrului de către Președinte și pe modul de delimitare a responsabilității pentru ministrul numit în funcție. Astfel, Curtea a decis ca Președintele să poată respinge o singură dată numirea unui ministru (apelându-se la modelul de respingere a promulgării legii), prim-ministrul fiind nevoit în această situație să propună în vederea numirii în postul vacant o altă persoană. Totodată, răspunderea pentru un ministru ce a fost numit de către președinte, dar a cărui numire a fost precedată de un refuz față de o primă numire, revine în totalitate prim-ministrului.
Prin această metodă Curtea Constituțională a devenit un mediator neutru și îndreptățit să decidă (datorită experienței în domeniul juridic a judecătorilor Curții) care este modalitatea de interpretare legislativă cea mai apropiată de idealul constituțional, clarificând limitele în care Președintele și prim-ministrul își pot impune punctul de vedere. Totodată, Curtea stabilește modul de interpretare a normelor lacunare, norme ce crează conflicte în atribuirea prerogativelor între cele trei puteri ale statului. Astfel, prin justiția constituțională se obține un echilibru statal necesar pentru realizarea binelui public atât de idealizat în campaniile electorale.
Un alt conflict de natură constituțională este și cel determinat de numirea prim-ministrului și formarea Guvernului. În Constituție[1] se prevede faptul că Președintele trebuie să se consulte cu partidul sau cu alianța ce formează majoritatea parlamentară și, după ajungerea la un acord, să desemneze un prim-ministru care se va ocupa cu formarea unui nou Guvern în vederea primirii investiturii Parlamentului. În condițiile coabitării politice, consensul în ceea ce privește desemnarea unui nou prim-ministru devine greu de obținut (dovadă fiind retragerea susținerii Guvernului Boc și votul negativ acordat prim-ministrului Croitoru, Lucian Croitoru fiind desemnat de către Președinte în ciuda faptului că alianța majoritară din Parlament – PSD și PNL – îl susțineau pentru postul de prim-ministru pe candidatul independent Klaus Iohannis), fiecare partid încercâd să obțină cât mai multe funcții, fără a fi dispus la negocieri reale. Deși Curtea Constituțională nu a fost sesizată în vederea impunerii unei interpretări prin care să se evite astfel de blocaje politice (sesizarea putea fi depusă de către Mircea Geoană, președintele Senatului și al principalului partid al alianței, PSD), o decizie prin care să se delimiteze clar prerogativele celor două puteri ar clarifica metoda de alegere a prim-ministrului, atribuind desemnare și investirea ori Parlamentului, ori Președintelui.

[1] Articolul 85, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)

Importanța Curții Constituționale devine evidentă doar în momentele cheie, de instabilitate a structurii statale bazată pe Constituție (separarea puterilor în stat devenind astfel ineficientă datorită unei delimitări deficitare a prerogativelor celor trei puteri). În consecință, legea fundamentală a statului poate deveni insuficientă, iar o decizie provenind de la o instituție independentă și calificată pentru a decide în domeniul conflictelor constituționale devine o urgență pentru menținerea echilibrului între prerogativele puterilor statului.
Deși dreptul de a da decizii în care se impune o anumită interpretare a legii a fost aspru criticat iar Curtea Constituțională a fost definită drept o instituție profund neconstituțională datorită faptului că magistrații nu sunt aleși de către popor, dar impun decizii prin care înțelesul originar al Constituției poate fi alterat, din imaginea de ansamblu a sistemului de guvernământ românesc reiese nevoia de o instituție independentă ce poate tempera orgoliile politice. Astfel, judecătorii sunt aleși (cei șase desemnați de către Parlament) sau numiți (cei trei desemnați de către Președinte) de către organele reprezentative ale poporului, deciziile lor fiind o imagine a voinței poporului. Totodată, Curtea Constituțională veghează la respectarea Constituției, la respectarea de către organul legislativ a drepturilor fundamentale ale omului, devenind astfel, unul dintre cele mai importante instituții de protecție a cetățeanului față de posibilele măsuri abuzive ale Parlamentului sau Guvernului (atunci când își exercită prerogativa de a legifera).
În concluzie, Curtea Constituțională se cristalizează ca o instituție independentă (atât financiar, cât și politic) și necesară în obținerea echilibrului între cele trei puteri ale statului definite de Montesquieu în Spiritul Legilor (legslativă, executivă și judecătorească), transformându-se într-un pilon de susținere a statului democratic modern ce trebuie să facă față nevoii de a legifera în domenii noi (frauda informatică, protejarea proprietății intelectuale etc) și necesității de a interacționa tot mai mult cu alte state prin uniuni internaționale (NATO, Uniunea Europeană etc). Astfel, Curtea Constituțională devine o a patra putere în stat, reprezentând supremația voinței cetățeanului prin apărarea legii fundamentale pe care acesta a confirmat-o prin vot direct, protecție materializată în controlul de constituționalitate a legilor, impunerea deciziilor și realizarea echilibrului între cele trei puteri tradiționale ale statului.

I. DELEANU, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H.Beck, București, 2006

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2005

G. VRABIE, Interpretarea unor texte constituționale ce reglementează raporturile dintre Președintele României și Guvern și consecințele practice ale absenței unei concepții unitare în acest domeniu, Revista de drept public, nr. 2/2008

D. C. DĂNIȘOR, Despre cauzele utilizării excesive a excepției de neconstituționalitate, Revista Română de jurisprudență, nr. 3/2009

D. C. DĂNIȘOR, Este legitimă justiția constituțională?, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3-4/2005

V. M. CIOBANU, Curtea Constituțională – Garant al supremației Constituției, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, Revista Română de drept privat, nr. 3/2009

C. L. POPESCU, Soluționarea de Curtea Constituțională a conflicelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 29/2009

Webresources

http://www.raduchirita.ro/noutati/curtea-constitutionala.html

http://www.revista22.ro/despre-crize-constitu355ionale-351i-solu355iiinstitu355ionale-6794.html

http://stiri.rol.ro/content/view/479105/2/

http://www.pagini.com/blog/2007/04/21/unde-e-inalta-curte-de-justitie/

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/constitution

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law124

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/regulations

http://www.catavencu.ro/ioan_stanomir_coabitarea_romaneasca_este_un_caz_nefericit_de_conflict_cronicizat-5907.html