„There will be increased competition between countries due to

internationalization. But it won’t be the country with the lowest

tax rates that wins. It will be the countries which have the most

efficient use of the resources that win.”

(„Va fi o competiție crescândă [...]]]> Autor: Emanuel Bondalici

„There will be increased competition between countries due to

internationalization. But it won’t be the country with the lowest

tax rates that wins. It will be the countries which have the most

efficient use of the resources that win.”

(„Va fi o competiție crescândă între state datorită internaționalizării.

Dar nu va câștiga țara cu cele mai mici taxe. Vor câștiga statele care

vor da cea mai bună utilizare resurselor.”)
Knut Rexed – Secretar de stat în Ministerul Finanțelor,
Director General al Agenției Suedeze de Management Public,
2000

Rezultat al unei guvernări social democrate aproape neîntrerupte în ultimul secol în Suedia, modelul suedez al “statului bunăstării” a fost, fără dubiu, unul dintre cele mai de succes realizări ale valorilor social-democrate. După cel de-al doilea Război Mondial, Suedia a fost laboratorul în care experimentele macroeconomice au fost puse în practică pentru a realiza ideologia social-democrată. Rezultatul acestor experimente a fost ceea ce denumim astăzi „modelul suedez al statului bunăstării”.

Cum se poate defini „modelul suedez al statului bunăstării”? Probabil cea mai bună descriere este aceea de „încercare de a crea egalitatea și creșterea economică prin combinarea solidarității dintre politicile salariale ale uniunii (union wage policy) cu politicile guvernamentale intervenționiste, atât pe piața muncii cât și pe cea de capital.”[1] Din 1950 și până în 1970, modelul suedez al bunăstării a reușit cu succes să își îndeplinească promisiunile legate de șomaj scăzut, inflație scăzută și o relativa egalitate a distribuției veniturilor, aceasta în ciuda limitelor structurii economice capitaliste.

Valorile social-democrației suedeze au fost definite de către Ernst Wigforss[2] și transpuse în practica prin modelul Rhen-Meidner. Ideile sale combină 3 factori importanți: revizuirea marxismului, idealurile social-democrate și teorii pentru atingerea scopurilor social-democrate prin utilizarea mecanismelor statale. Wigforss a respins teoria căderii capitalismului și a inevitabilei transformări a societății în socialism, criticând marxismul ca nefiind nici știință, nici măcar un sistem etic valid. Dimpotrivă, pentru Wigforss, socialismul era doar un ideal care trebuie implementat. Astfel, transformarea societății într-una fără clase urma sa fie atinsa nu prin revoluție, ci prin mijloace graduale și pașnice, în cadrul procesului democratic. Respingând ipoteza unei eventuale prăbușiri a capitalismului, precum și pe cea a revoluției, Wigforss a identificat valorile de baza ale socialismului – între care egalitatea, cooperarea și solidaritatea – ca factori care promovau doctrina ca fiind moral superioară celei capitaliste. Aceste valori erau pentru teoreticianul suedez mijloace prin care se putea construi o societate dreaptă, care sa compenseze inegalitățile dure pe care capitalismul avea tendința de a le produce. Un ultim aspect care făcea parte din ideologia lui Wigforss se referă la teoriile lui despre felul în care trebuie folosit statul în atingerea idealurilor social-democrate: controlul social al investițiilor. În viziunea sa, investițiile erau concentrate in mâinile câtorva persoane private și, în consecință, a susținut utilizarea resurselor pe care statul le deținea pentru a preveni investițiile private peste graniță – politică pe care Suedia avea s-o pună în practică în viitorul nu foarte îndepărtat, pentru a stimula investițiile în industria internă. Nu în ultimul rând, referindu-se la statul bunăstării, Wigforss l-a imaginat numai în combinație cu o politică de impozitare progresivă și o piață de muncă activă, care urmau sa preîntâmpine sărăcirea populației, să stopeze șomajul și să asigure redistribuirea naționala a resurselor.

Un alt doctrinar al statului bunăstării, de data aceasta danez, G. Esping-Andersen[3], în lucrarea The Three Worlds of Welfare Capitalism (1990), prezintă o tipologie a regimurilor în ceea ce privește aplicarea principiului bunăstării – liberal, conservator și social democrat. Criteriul de distincție îl reprezintă elementul de la care se așteaptă să aducă oamenilor bunăstarea necesară – statul în cazul social democrației, piața în cazul liberalismului și familia în cazul conservatorismului. Factorii care conduc la apariția celor trei tipuri de regimuri au fost identificate de Esping-Andersen ca fiind: modul de mobilizare a claselor, coaliția structurilor politice și moștenirea istorică în ceea ce privește instituționalizarea regimului, adică rolul pe care reformele din trecut le-au avut în stabilirea preferințelor pe clase, precum și în preferințele politice.

Pentru câteva decade, acest model suedez a fost luat drept etalon pentru statul bunăstării de tip capitalist. Totuși, amenințări recente din partea unor factori externi, cum ar fi globalizarea și „europenizarea” (sub forma Uniunii Europene), precum și a unor factori interni, cum ar fi abandonarea principiilor de bază ale modelului suedez și orientarea către neoliberalism, au dus la schimbări majore în Suedia, schimbări care au dus la polemici majore: în legătură cu globalizarea, contra resurselor interne, în legătură cu rolul statului în acest proces și în legătură cu A Treia Cale. Dar o nouă polemică este pe cale să aibă loc – asupra efectelor pe care toate aceste schimbări le-au avut asupra femeilor și, prin urmare, asupra viitorului strategiei de „feminism de stat”, care până acum a adus rezultate semnificative pentru femeile din Suedia. Politici sociale precum îngrijirea copiilor cu susținere de la stat, concedii maternale de lungă durată și sistemele de pensii sunt de importanță majoră pentru suedeze, care au intrat în număr mare în munca salariată în anii 60 și 70. Aceste politici au permis și chiar au încurajat femeile să aibă atât o familie cât și un loc de muncă, astfel încât orice modificare a acestor politici amenință statusul femeilor atât în familie, cât și pe piața de muncă. De altfel, acest tip de regim este bazat de politica de full employment, implicând atât bărbații cât și femeile.

Legat de crizele din Suedia, merită observat impactul pe care politica socială dusă de social-democrați l-a avut asupra generațiilor „afectate” de acest sistem, precum și surprinderea unor trăsături generale legate de ele.

Bătrânii din Suedia spun că a fi un adevărat suedez înseamnă să aduni pentru ai tăi, să ai grijă de tine și să nu fii niciodată o povară pe umerii celorlalți. Acum mai puțin de o sută de ani faptul de a nu depinde de alții și de a duce o viață decentă erau privite ca idealuri, atitudine de înțeles având în vedere faptul că marea parte a populației trecuse printr-un război care îi sărăcise, mai toți făcând parte fie din familii de agricultori, fie din familii de muncitori. Aceasta generație a fost atât martora, cât și forța din spatele „miracolului Suedez”.

Încă din acele vremuri ei strângeau ajutoare pe plan local pentru a ajuta pe șomeri sau pe cei care rămăseseră fără casă, dar cu toate acestea, chiar și aceste ajutoare erau privite ca o povară în vreme de recesiune, oricât ar fi fost oferite din spirit de solidaritate. O versiune la scară largă a acestui sistem de ajutor reciproc a apărut ca o idee bună, cu toate că urma să fie strâns prin coerciția statului – prin taxe și impozite. Statul bunăstării ar fi fost un proiect de succes pentru oamenii acelor vremuri dacă le-ar fi dat posibilitatea să își păstreze mândria și moralitatea de a ajuta numai pe cei care aveau cu adevărat nevoie, dar astfel, taxele au fost privite, uneori, ca o adevărată povară[4].

Generația care a urmat, adică cea care a crescut odată cu statul bunăstării, a adoptat curând a nouă învățătură, una bazată pe drepturile celorlalți oferite de sistemul de securitate socială. În timp ce generația bătrână nu putea să accepte dependența de alții – nici măcar dependența de beneficiile oferite de statul bunăstării –, cei mai tineri nu aveau nicio obiecție în a își trimite copii la școli publice spre a fi educați din banii strânși de toți în comun. Mai mult chiar, ei apreciau șansa oferită copiilor lor de a învăța gratis, șansă pe care ei nu o avuseseră niciodată. Noua orientare a politicii de stat era predată în școli, unde elevilor li se spunea că fiecare are dreptul să se bucure de resursele necesare dezvoltării atât personale, cât și a societății. Fiecare trebuie să se bucure de dreptul de a-și lăsa copii în creșe de stat cât timp sunt la serviciu, dacă acest lucru dă posibilitatea familiei de a câștiga două salarii. Desigur, criticii spun că acest sistem nu este cel mai fericit, deoarece nu dă părinţilor posibilitatea de a petrece mai mult timp alături de copiii, ba mai mult, îi numesc pe aceştia din urma „proprietate a statului”, căci „Ca și în Republica lui Platon, creșterea copiilor era o sarcină mult prea importantă pentru a fi lăsată în seama părinților.” [5] Cu toate acestea, cel puțin din punct de vedere financiar, beneficiile au părut deosebite părinților, obișnuiți mai degrabă cu sărăcia propriei copilării.

Această generație s-a obișnuit rapid cu creșterea economică majoră de după cel de-al Doilea Război Mondial, dar și cu creșterea numărului de drepturi oferite de statul bunăstării, cel care, pentru a susține această creștere și cererea permanentă de drepturi, a devalorizat moneda națională de câteva ori de-a lungul anilor 70 și 80. Cam în această perioadă Partidul Social Democrat a cerut în permanență majorarea taxelor, care nu după mult timp au ajuns la 50%[6] (cheltuielile pentru protecție socială au ajuns să reprezinte 37,5% din PIB)[7], deși în prima parte a secolului al XX-lea ceruse reducerea taxelor pentru a degreva muncitorii de o povară inutilă. Aceste măsuri nu au rămas fără rezultate, căci în anul 1968 au avut loc o serie de revolte ale studenților care cereau să primească mai mult pentru ei înșiși, conform principiului redistribuirii, fără a avea și alte obligații, în afara celor financiare. Dar, în rest, nu s-a cerut nimic în plus, căci lumea devenise mult prea obișnuită cu beneficiile pe care statul le oferea, astfel încât ideea de schimbare era privită cu foarte multă reținere, motiv pentru care nici nu agreau politicienii despre care se credea că ar putea lua din beneficiile existente.

Odată cu această generație, teoriei conform căreia producția precede consumul i-a fost luat locul de o credință că fiecare are mai întâi dreptul de a avea acces la serviciile de protecție socială pe care statul bunăstării le are de oferit. Datorită politicii duse de sindicate, suedezii primeau măriri salariale anual, indiferent de productivitate, iar cu timpul, creșterile anuale ale salariilor au devenit un lucru obișnuit. Cei care nu primiseră sporuri sau salarii mai mari au început să se simtă nedreptățiți, adresând astfel multe cereri Guvernului pentru a-i sprijini și mai mult în fața angajatorilor.

Următoarea generație, cea a copiilor născuți în anii 70, 80, 90 a apărut ca urmașă a idealurilor anului 1968 – fără reguli și fără responsabilități. Pentru această generație nu există nicio cauzalitate în societate: orice ai face, nu este răspunderea ta, nici măcar faptul de a avea copii[8]. Cam aceasta reprezintă actuala societate tânără din Suedia, una care a fost mai puțin crescută de către familie și mai mult de către stat, mai întâi în creșe, apoi în școli, licee și universități, toate aparținând statului, ca mai apoi să primească slujbe în sectorul public sau o educație și mai înaltă, grație sindicatelor puternice și asociațiilor din învățământ.

Diferența de mentalitate dintre generații este evidentă, căci dacă bătrânii încă mai vorbesc de a îți câștiga existența prin forțe proprii, percepția tinerilor este că ei au un drept atotputernic de a cere statului să le ofere tot ceea ce au nevoie. Într-o dezbatere recentă referitoare la problema șomajului și a problemelor pe care tinerii le au în a obține locuri de muncă, aceștia au spus că „bătrânii ar trebui să se dea la o parte, deoarece faptul că ei muncesc fură locurile de muncă de la tineri”[9]. Probabil că venind de la tineri aceste cereri ar putea fi de înțeles, dar au fost cazuri în care uniunea națională a lucrătorilor pe piața de schimb a cerut ca statul să ofere pensii de stat celor care aveau 60 de ani împliniți, în acest fel, prin „redistribuire”, creându-se un număr impresionant de locuri de muncă pentru tineri. Nu reiese decât că singurul mod de a obține o slujbă este ca cineva mai în vârstă să elibereze postul, aceasta în condițiile în care rata șomajului în rândurile tinerilor este tot mai mare, chiar dacă cererea de produse și servicii devine mai mare.

Moralitatea scăzută și lipsa de înțelegere pentru ordinea firească a lucrurilor este evidentă și în ceea ce privește responsabilitatea personală și respectul pentru ceilalți, fapt dovedit în atitudinea față de bătrâni, dar chiar și față de familie. Ca o consecință, majoritatea persoanelor în vârstă din Suedia trăiesc fie singure, fie în instituții ale statului în care sunt supravegheate în permanență, relațiile cu copii fiind aproape inexistente. De altfel, se poate face o paralelă între situația bătrânilor și cea a copiilor, a căror educație este oferită numai de stat, rezultând de aici ca statul se concentrează doar asupra populației care lucrează și care, deci, plătește taxe și impozite. Și în cazul îngrijirii copiilor a apărut o problemă majoră, în sensul că în jur de 60000 de copii sunt înscriși pe listele de așteptare a creșelor, iar locuri disponibile sunt doar în jur de 15000[10].

Pentru a sprijini generația adulților să muncească și să obțină venituri ce pot fi impozitate, statul suedez al bunăstării lansează continuu programe pentru a-i proteja de incidente și probleme. De fapt, societatea bunăstării este una lipsită de griji, de probleme și plină de beneficii create de statul însuși. Moralitatea, spre deosebire de modul în care era ea înțeleasă de generațiile trecute, este acum percepută total diferit. Astfel, independența poate fi obținută numai prin cedarea responsabilităților către alții.

Ceea ce se întâmplă actualmente în Suedia ar putea fi interpretat în sensul că atunci când individului i se ia responsabilitatea pentru propria existență, el devine imatur, iresponsabil, dar mai ales dependent de cel care îi oferă mijloacele de existență, adică statul. Este comparabil cu cazul părintelui care nu lasă copilul să se confrunte singur cu problemele vieții, acesta devenind răsfățat, neinstruit, dar mai ales având cerințe tot mai mari. Poate că aceasta ar fi o explicație pentru care o mare parte a populației tinere consumă antidepresive, sau se droghează sau, și mai rău, probabil că reprezintă una dintre explicațiile pentru care numărul sinuciderilor crește tot mai mult.

O altă problemă cu care Suedia se confrunta este aceea a imigranților, ale căror probleme, după cum reiese dintr-un studiu sociologic apărut în limba suedeză[11], sunt strâns legate de sistemul aplicat aici – „Vi krigar mot svenskarna” („Ducem un război împotriva suedezilor”). Studiul se referă la un val de jafuri pe care tineri imigranți, în marea lor majoritate de origine musulmană, le comit în orașul suedez Malmö. Aceste jafuri la care orașul a fost martor fac parte „dintr-un război împotriva suedezilor”[12]. De altfel, acesta este răspunsul dat de tinerii intervievați, toți având vârste cuprinse între 15 și 17 ani. Aproximativ 90% dintre tâlhăriile raportate poliției au fost săvârșite în grup și nu de către o singură persoană. Unul dintre atacatori spunea că pentru el puterea înseamnă ca un suedez să se uite la el, să se aplece la pământ și să-i sărute picioarele, același băiat spunând că este o senzație uimitoare atunci când jefuiești și că te simți satisfăcut, ca și cum ți-ai fi îndeplinit scopurile. Mai mult, suedezii nu sunt priviți decât ca niște lași, care nu ripostează în niciun fel în fața atacatorilor, motiv pentru care ei nici nu își plănuiesc acțiunile dinainte, ci pur și simplu îi atacă pe cei care arată mai înstăriți.

Motivul pentru care acești tineri îi urăsc pe suedezi atât de mult se datorează faptului că ei sunt la rândul lor urâți de către cei din urmă, care îi tratează complet diferit decât pe conaționalii lor.

Jafurile nu sunt singurele infracțiuni comise de imigranți, căci statisticile arată că numărul de violuri în ultimii 20 de ani a crescut de patru ori, iar în ceea ce privește cazurile de viol a copiilor sub 15 ani, ele au crescut de nu mai puțin de șase ori. Suspecții sunt în principal algerieni, libieni, tunisieni și marocani. Mai mult, 85% dintre cei condamnați pentru viol sunt fie veniți din altă țară, fie au părinți străini[13]. Dar cazul Suediei nu este unul singular, căci statisticile se aseamănă în majoritatea statelor din vestul Europei, iar închisorile din aceste state sunt pline de imigranți.

Cu toate acestea, orașul Malmö este într-o situație periculoasă, căci se estimează că va deveni primul oraș scandinav cu o populație predominant musulmană, iar aceasta în mai puțin de douăzeci de ani, lucru care se poate observa și prin faptul că are o criminalitate pe cap de locuitor de șapte ori mai mare decât cea din capitalele statelor scandinave. Astfel că au apărut opinii diferite, în sensul că autoritățile nu doresc să sporească numărul polițiștilor sau să ia măsuri ce ar presupune o intervenție directă, în timp ce populația are o atitudine mult mai radicală și cere măsuri drastice.

Desigur, în profund spirit al cetățenilor statului bunăstării, soluția acestor probleme a și fost găsită – locuri de muncă pentru toți, chiar și dacă prin crearea unor noi astfel locuri se creează dereglări pe piața muncii. Dar cu toate acestea ce se va alege de statul bunăstării nu se prea știe, aceasta în condițiile în care taxele plătite de suedezi sunt printre cele mai mari din lume, dar zeci de miliarde de coroane sunt investite anual pentru a susține numărul în continuă creștere a imigranților.

Ce s-ar putea cu societatea suedeză în acest context? Probabil că statul bunăstării se va prăbuși, rata șomajului va crește vertiginos din cauza disponibilizărilor, iar milioanele de suedezi se vor simți frustrați, umiliți și trădați de sistem, de societate și de liderii lor. Un lucru similar, desigur la proporții mult mai mari, a avut loc în Germania, în momentul când NSDAP a ajuns la putere – lumea dorea o schimbare radicală.

În ceea ce privește partidele din Suedia, majoritatea susțin cu tărie menținerea sistemului. Astfel, Partidul Social-Democrat și Partidul Comunist aprobă acest sistem din motive ideologice. Nu departe de această viziune se află și Partidul de Centru. Motivul ar fi că atât timp cât ideologia s-a împletit de-a lungul deceniilor cu interesele producătorilor, s-a ajuns în situația în care soluțiile constructive au devenit irealizabile.[14] Partidul Poporului, de orientare liberală, a devenit apărător al acestui sistem prin politica dusă, care militează pentru schimbări doar în cadrul granițelor sistemului dat. Cu alte cuvinte, este un partid liberal destul de atipic. Moderații, adică liberal-conservatorii merg chiar mai departe în sensul că cer, spre exemplu, ca asigurarea pentru boală să-și schimbe conținutul astfel încât pacienții să se poată adresa medicului pe care îl preferă, indiferent care ar fi el. Partidul Ecologist este singurul care ar dori o schimbare mai puternică în sistem.

Concluzionând, am putea spune că deși modelul suedez încă păstrează o serie dintre trăsăturile statului bunăstării, între care caracterul universal al drepturilor sociale, egalitatea, sistemele de asigurări sociale, solidaritatea, taxe mari, dar sectoare publice foarte importante, birocrație excesivă[15], viitorul său pare destul de sumbru, aceasta în care Suedia se confruntă cu tot mai multe probleme, legate de globalizare, europenizare, imigranți, mentalități etc. Deși bunăstarea socială rămâne unul dintre obiectivele majore pe agenda politicienilor, se susține că politicile sociale au o tot mai mare nevoie de modernizare și ele trebuie oarecum reduse, pentru ca standardul de viață să fie menținut, căci costul lor este văzut ca necompatibil cu nevoile unei economii viabile și competitive[16].

BIBLIOGRAFIE

• Bylund, Per, How the Welfare State Corrupted Sweden, Ludwig von Mises Institute, 2006 – http://mises.org/story/2190;

• Coronel, Jason, Foundations, Decline and Future Prospects of the Swedish Welfare Model: From the 1950’s to the 1990’s and Beyond, DePaul University, 2002, – http://lilt.ilstu.edu/critique/spring2002docs/jcoronel.htm;

• Den Svenske, Vi kirgar mot svenskarna, 1.03.2008, http:// www.den-svenske.com/2008-01-03-vi_krigar_mot_svenskarna.html;

• Kinder, Hermann, Werner Hilgemann, Atlas de Istorie Mondial, vol. 1+2, Enciclopedia Rao, Bucureşti, 2001;

• Littorin, Sven Otto, Suedia – creșterea și declinul bunăstării sociale, București, Ed. STAFF, 1994;

• Mihuț, Liliana, Bruno Lauritzen, Modele de politici sociale/ Models of Social Policy, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1999;

• Popescu, Livia, Protecția socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998;

• The Local: Sweden’s News in English, Immigrants behind 25% of Swedish crime, 14 Dec. 2005 – http://www.thelocal.se/article.php?ID=2683&date=20051214;

• The Local: Sweden’s News in English, Sweden tops European rape league, 27 Apr. 2009 – http://www.thelocal.se/19102/20090427.

[2] Ernst Johannes Wigforss (1881-1977), lingvist suedez, cunoscut mai degrabă ca un membru de vază al Partidului Social Democrat dar și pentru activitatea sa în calitate de ministru al finanțelor, mandat deținut între 1932-1949. A devenit unul dintre principalii teoreticieni ai social-democrației, mai ales pe fondul îndepărtării și tranziției acesteia de la ideile marxismului.

[3] Gosta Esping-Andersen, sociolog de origine daneză, actualmente profesor universitar în Barcelona, și-a dedicat activitatea studierii statului bunăstării și locul său în cadrul economiei capitaliste.

[4] Sven Otto Littorin, Suedia – creșterea și declinul bunăstării sociale, București, Ed. STAFF, 1994, pag. 72.

[5] Ibid., pag. 83-88.

[6] Liliana Mihuț, Bruno Lauritzen, Modele de politici sociale/ Models of Social Policy, București, Ed. Didactică și Pedagogică, 1999, pag. 100.

[7] Livia Popescu, Protecția socială în Uniunea Europeană, Cluj-Napoca, Presa Universitară Clujeană, 1998, pag. 49.

[8] Per Bylund, How the Welfare State Corrupted Sweden, Ludwig von Mises Institute, 2006 – http://mises.org/story/2190.

[9] Ibid.

[10] Sven Otto Littorin, Idem., pag. 86.

[11] http://www.den-svenske.com/2008-01-03-vi_krigar_mot_svenskarna.html.

[12] Idem. „Vi krigar mot svenskarna” („Ducem un război împotriva suedezilor.”)

[13] The Local: Sweden’s News in English, Immigrants behind 25% of Swedish crime, 14 Dec. 2005 – http://www.thelocal.se/article.php?ID=2683&date=20051214 și Idem. Sweden tops European rape league, 27 Apr. 2009 – http://www.thelocal.se/19102/20090427/.

[14] Sven Otto Littorin, Idem., pag. 110.

[15] Liliana Mihuț, Bruno Lauritzen, Idem., pag. 99-100.

[16] Ibid. pag. 123-125.

Evenimentul de va desfasura in perioada 26 Aprilie – 14 Mai. In prealabil se vor realiza interviuri cu studenti aplicanti la practica [...]]]> Se apropie unul din evenimentele cele mai importante ale departamentului STEP, Postuniversitaria. Prin intermediul acestul program sunt gasite locuri de practica pentru studenti la Primarie, Prefectura, Avocati, Notari sau chiar si la Executori Judecatoresti.

Evenimentul de va desfasura in perioada 26 Aprilie – 14 Mai. In prealabil se vor realiza interviuri cu studenti aplicanti la practica prin programul Postuniversitaria. Interviurile se vor desfasura in perioada 14, 15, 16, 19, 20 aprilie in sediu ELSA si se percepe o taxa pentru formularul de practica de 10 lei pentru membri ELSA , respectiv 15 lei pentru studentii non ELSA.

„When it is unnecessary to change something, it is necessary to change nothing.” („Când nu este necesar să schimbi ceva, este necesar să nu schimbi nimic.”) Lordul Falkland

Mult timp dictonul Lordului Falkland a atras numeroase critici, imputându-i-se o atitudine sterilă asupra vieţii, ba chiar a declanşat opoziţii virulente împotriva conservatorismului, fără [...]]]> Autor : Emanuel Bondalici

„When it is unnecessary to change something,
it is necessary to change nothing.”
(„Când nu este necesar să schimbi ceva,
este necesar să nu schimbi nimic.”)
Lordul Falkland

Mult timp dictonul Lordului Falkland a atras numeroase critici, imputându-i-se o atitudine sterilă asupra vieţii, ba chiar a declanşat opoziţii virulente împotriva conservatorismului, fără a se avea în vedere faptul că, în fapt, exprima un adevăr simplu: societatea nu se va lăsa niciodată schimbată de ambiţii justificate speculativ sau nepotrivite cu starea de fapt[1], aspect lesne de observat, căci nicio revoluţie nu şi-a atins vreodată scopul iniţial, ba din contra, în unele cazuri a atras după sine o contrarevoluţie sau revenirea la starea ab initio – Revoluţia engleză s-a finalizat cu păstrarea monarhiei, deşi Carol I şi-a pierdut capul, Revoluţia franceză a culminat cu un Napoleon care se autoproclamă împărat şi supune trei sferturi din Europa, Revoluţia bolşevică nu face decât să transforme ţăranii săraci (foştii mujici de pe plantaţiile boierilor ruşi) în muncitori la fel de săraci în uzinele colosului comunist etc.

De observat este faptul că doctrina conservatoare, sau mai bine zis simpla idee de „conservatorism”, căci doar puţini studiază cu adevărat doctrinele politice, a creat în mentalul colectiv, referindu-ne mai ales la perioada contemporană, ideea de stagnare, de blocare a reformelor, sau în cel mai bun caz de ritm nesusţinut şi încetinit al lor, aceasta cu atât mai mult cu cât societatea de masă în care trăim este inundată de tiradele politicienilor care, mai mult sau mai puţin demagogic, susţin neîntrerupt reforma. Or, la o analiză istorico-critică a conservatorismului lucrurile nu stau chiar aşa cum ne sunt prezentate.

În fapt, ceea ce dăunează conservatorismului este în primul rând necunoaşterea principiilor sale, ca formule generale după care se conduce, şi în fapt, după cum se va vedea, nici nu are asemenea fundamente perpetue. Astfel, daca liberalismului i se asociază imediat ideea de libertate, eventual prosperitate, schimbare, reformă, etc., socialismului ideea de accent pus pe interesele societăţii în ansamblul ei, reforme sociale, asigurări medicale etc., conservatorismul e pur şi simplu asociat cu ideea de „conservare”, lucru care reiese de altfel din denumire. Pe de altă parte, e de notorietate faptul că în fazele sale incipiente a fost o doctrină sub care se reuneau aristocraţii, marii proprietari, clerul superior, adică o pătură privilegiată, care dorea să-şi păstreze o serie de drepturi. Totuşi, această stare de fapt s-a schimbat cu timpul, dar conservatorii tot nu au reuşit să se disocieze de această imagine, lucru oarecum logic având în vedere că le-a fost veşnic imputată de adversarii politici.

De-a lungul timpului, conservatorismul a cunoscut mai multe faze, începând cu cea în care Edmund Burke îl teoretiza şi până în zilele noastre, când doctrina conservatoare este una inovată şi adaptată timpurilor. De fapt, acesta este o adevărată trăsătură a conservatorismului (dimensiunea adaptativă[2]), căci, spre deosebire de alte doctrine ale căror principii apar ca imuabile – liberalismul, socialismul, naţionalismul etc. –, conservatorii au căutat să-şi adapteze ideile şi programele în funcţie de necesităţile timpului.

Primul teoretician al conservatorismului, deşi niciodată nu îşi arogase acest titlu, a fost Edmund Burke (1729-1797), membru în Camera Comunei timp de aproximativ 30 de ani. Pentru a înţelege ideile acestuia este necesară menţiunea că ele au apărut în contextul în care Anglia cu doar un secol înaintea sa trecuse printr-o revoluţie, America abia îşi cucerise independenţa în 1776 şi, cel mai important, în Franţa tocmai se desfăşura ceea ce avea să fie cea mai sângeroasă revoluţie din toate timpurile. Opera principală a lui Burke – „Reflecţii asupra Revoluţiei din Franţa” – un fel de program al conservatorismului clasic – a apărut în 1790, la doar un an de la celebra revoluţie şi cu trei ani înainte de declanşarea Terorii în perioada lui Robespierre. Principalele probleme pe care irlandezul le abordează sunt în strânsă legătură cu Revoluţia, căci revoluţionarii, concentrându-se exclusiv asupra drepturilor, intereselor şi alegerilor individuale, au pierdut din vedere nenumăratele moduri în care oamenii sunt legaţi unul de celălalt. Burke foloseşte o metaforă, comparând societatea cu o ţesătură, în timp ce membrii săi individuali sunt asemenea firelor ce se împletesc, de unde rezultă faptul că guvernământul şi societatea sunt produse ale naturii umane, deci necesare vieţii[3]. Dacă se declară de acord cu „Glorioasa Revoluţie” de la 1688 din Anglia, prin care a fost îndepărtată dinastia Stuart şi adusă casa de Orania şi îşi exprimă solidaritatea faţă de coloniile americane în lupta contra guvernării britanice, se declară complet împotriva Revoluţiei franceze, căci exista o diferenţă fundamentală între ele: englezii şi americanii au luptat pentru a-şi restabili drepturile, pentru a se întoarce la o stare de care se mai bucuraseră odată, în timp ce francezii doreau schimbarea de dragul schimbării, adică plănuiau să scoată din rădăcini ordinea stabilită a societăţii pentru a o înlocui cu ceva nou şi neverificat. Din nou se foloseşte de o alegorie, spunând că francezii erau asemenea unor oameni care trăiesc într-o casă prin al cărei acoperiş curge apa şi ei, în loc să repare defecţiunea, decid să dărâme casa şi să facă una nouă, mai glorioasă şi mai bine gândită. Lipsa de cunoştinţe arhitecturale sau cel puţin de cunoşinţe în ceea ce priveşte zidăria duce la năruirea completă a acestui edificiu.[4] Din acest motiv schimbarea ar trebui realizată treptat, prin reformă şi nu prin inovaţie, văzută ca fiind încercarea de a face ceva nou pe motiv că noutatea trebuie să fie mai bună decât ceea ce e vetust.

În ceea ce priveşte libertatea, el opinează că ea nu este în mod necesar bună, căci asemenea focului este utilă dacă este menţinută sub control şi supusă unei bune întrebuinţări, iar dacă scopurile individuale ameninţă ordinea socială, atunci libertatea trebuie îngrădită: „Efectul libertăţii asupra indivizilor constă în faptul că ei pot face tot ceea ce doresc; ar trebui însă să vedem ce doresc indivizii înainte de a îndrăzni să le transmitem felicitări, care s-ar putea repede transforma în plângeri.”[5] Guvernământul trebuie să reflecte istoria, obiceiurile şi prejudecăţile, adică predispoziţia de a prefera tradiţiile familiare societăţii din care cineva face parte, motiv pentru care Burke nu vine cu o soluţie generală de guvernare, căci un sistem care funcţionează bine într-un stat poate avea rezultate dezastruoase în alte state. Pentru situaţia Angliei, el spune că cel mai bun sistem îl reprezintă guvernarea reprezentativă, unde ceea ce contează mai mult decât dreptul de vot, care nu trebuie să se extindă, căci oamenii ar vota reprezentanţi care le vor curta pasiunile şi voinţele, în locul unora care să le reprezinte interesele, este ca funcţiile în stat să fie deţinute de persoane înţelepte, prudente şi bine informate, care să poată reprezenta cel mai bine interesele populaţiei. Între aceste persoane el include aristocraţia naturală, mai ales pe motiv că are deja asigurate condiţiile pentru a fi capabilă de asemenea sarcini.

Un rol central îl dă şi proprietăţii private, precum şi „micilor plutoane” care compun societatea, adică organismele care la diverse nivele trebuie să conducă şi să vegheze la bunul mers al societăţii – aici intrau autorităţile locale, dar şi biserica şi şcoala.

O schimbare a viziunii conservatoare se produce în perioada interbelică, când se simt încă reminiscenţe din vechile teoretizări, dar când totodată se apropie destul de mult de accepţiunea actuală. Atitudinea conservatoare e motivată desigur de schimbările pe care le aduce Primul Război Mondial şi e sugestivă în România, unde ţăranii primiseră pământ prin aplicarea Legii de reformă agrară, decretată în 1918, legiferată de Parlament în 1921 şi consfinţită de Constituţia din 1923 şi unde se introdusese votul universal[6]. Astfel, este lesne de înţeles că o atitudine ostilă ţăranilor, acum proprietari şi cu drept de vot, era revolută. În acest sens, academicianul Constantin Rădulescu-Motru[7], în cadrul unui discurs rostit în decembrie 1922 pentru Institutul Social Român[8] vine cu o nouă idee în ceea ce priveşte conservatorismul, şi anume ca în decursul istoriei s-a recurs tot mai mult la ideea de progres, idee prin care revoluţiile au fost justificate, iar astfel toţi cei care doreau să parvină, chipurile pentru a schimba ceva, recurgeau la acest tertip al idee de progres. Tocmai de aceea ei erau atât de înverşunaţi împotriva conservatorilor: „Stăpâni pe o armă aşa de bună, revoluţionarii au luptat să dărâme cu ea pe adversarii lor, şi în primul rând pe aceia ireductibili, pe conservatori.”[9] De fapt, el nu critică ideea de progres, ci doar faptul că în numele său s-au făcut prea multe greşeli, între care revoluţia din Rusia, unde masele au fost manipulate ca niciodată, şi unde o tiranie a fost înlocuită de o alta.[10]

Academicianul român prezintă în mare o serie de trăsături generale ale conservatorismului, specifice, am putea zice, perioadei interbelice. Astfel, pe primul plan se situa credinţa că viitorul unui popor este continuarea trecutului său, deci experienţa trecutului trebuie să fie fraza politicii sale prezente. Legat de acest aspect, se vorbeşte despre menţinerea alianţelor tradiţionale, contra celor făcute pe baze sentimentale[11], iar în ceea ce priveşte funcţiile statului ele trebuie date cu parcimonie, în cazul în care nu fuseseră experimentate. În al doilea rând se pune accent pe recunoaşterea unor principii şi valori morale şi politice, luate din experienţa trecutului, ca fiind obligatorii, chiar dacă la un moment dat populaţia ar avea interese contra lor – familia, proprietatea[12], autoritatea statului, drept de vot acordat şi femeilor, deoarece s-a arătat că prin participarea lor la vot s-a redus elanul revoluţionar[13]. Un alt aspect esenţial al valorilor conservatoare în reprezenta grija acordată şcolii şi bisericii. Mai mult, doctrina conservatoare este prezentată ca fiind antirevoluţionară când revoluţia este înţeleasă ca răsturnarea ordinii sociale experimentate pentru a se face loc unei ordini sociale plănuită după o ideologie neexperimentată; totuşi, când revoluţia este înţeleasă ca o luptă de răsturnare a dezordinii pentru a se reveni la ordine, conservatorii îi sunt favorabili.

În continuare, Motru vine cu o serie de viziuni ale diferiţilor adversari ai conservatorismului, pe care le explică, opunându-le propriile sale idei în ceea ce priveşte valorile şi principiile doctrinei conservatoare. „Pentru un revoluţionar de stradă, a fi conservator înseamnă a fi apărătorul trecutului fără alegere: proprietarii, capitaliştii, demnitarii statului şi ai bisericii, concesionarii, monopolizatorii, beneficiarii de toate categoriile sunt conservatori, fiindcă au interes să conserve drepturile apucate şi să se opună progresului, adică schimbărilor.”[14] Desigur că această concepţie, care are la bază acelaşi laitmotiv al progresului, are doar un caracter denigrator, căci conservatorii nu se doresc a fi apărătorii unei stări de fapt, ci doar a menţinerii unei anumite continuităţi cu trecutul, de unde să se preia acele instituţii care au avut un rol covârşitor în viaţa şi evoluţia poporului român: familia, proprietatea, religia şi statul.

Conferenţiarul pleacă de la teoria lui Friedrich Julius Stahl[15], care împarte partidele în două categorii: partide revoluţionare, care consideră autoritatea şi legile ca un produs al voinţei oamenilor, subordonate interesului şi dreptului oamenilor, aici intrând partidele liberale, democrate şi socialiste şi partide legitimiste, care consideră autoritatea şi legile statului ca fiind de natură divină, deci deasupra interesului şi dreptului individual, dintre acestea făcând parte Partidul Tory[16] din Regatul Unit şi celelalte partide conservatoare.

O altă idee criticată este şi aceea a comuniştilor care, prin gura lui Lenin, afirmau că revoluţia va învăţa pe fiecare bucătăreasă să participe la guvernare – „nişte lăcătuşi şi pielari deţin puterea în fabrici, în uzine, în mine, la căile ferate, în provincii.”[17] Tocmai acest lucru nu este dorit de conservatori, căci statul nu trebuie sa fie pe mâna tuturor – „statul şi instituţiile lui schimbate, după o zi pe alta, după placul bucătăreselor” –, avându-se în vedere că procesul de guvernare este o activitate deloc facilă. De altfel, această idee, după cum se va vedea în prezentarea ideilor conservatorismului contemporan, reprezintă o trăsătură specifică doctrinei conservatoare din zilele noastre, „bucătăresele” fiind schimbate cu termenul mult mai generic de „societate de masă”[18].

Conservatorii perioadei interbelice nu erau de acord întru totul cu ideea că suveranitatea unei naţiuni se rezolvă prin majoritatea voinţelor pe care le exprimă cetăţenii la un moment dat, academicianul român afirmând că aceasta contrazice chiar teoria contractualistă, conform căreia poporul delegă puterea unui lider, unui Leviathan, după cum îi spusese Hobbes înainte de Rousseau. Totuşi, este lesne de observat că argumentul teoriei contractualiste a fost folosit doar de aparenţă, drept argument al autorităţii, cum s-ar zice în logică, dar în fapt teoria lui Rousseau este una desuetă şi a nu fost decât puţin timp acceptată ca atare, cu atât mai puţin în cazul de faţă. În acest sens, există de multe ori interese superioare de stat care trebuie apărate contra voinţei individuale, chiar dacă acei indivizi ar forma majoritatea populaţiei, observându-se din nou reiterarea mai vechii idei, după cum s-a arătat, a preeminenţei statului asupra individului.

Alexandru Marghiloman[19], în cadrul aceleiaşi conferinţe, vorbeşte la rându-i despre rolul important al trecutului şi al instituţiilor cu rădăcini puternic sedimentate în el: „Deci, este cea organic în dezvoltarea instituţiilor sociale: ca ele să fie viabile, ajunge să le ajuţi, şi e o mare greşeală să vrei să le arunci de-a gata, cu sila, în calapodul pe care trufia unui om reformator l-a alcătuit în tăcerea cabinetului sau în zgomotul unui club.”[20] În acest sens se dă exemplul aplicării prea bruşte a Codului Napoleon, în urma reformei lui Alexandru Ioan Cuza[21], căci pentru o vreme tânărul stat român s-a confruntat cu mari probleme administrative, întrucât  primarii de la sate, în marea lor majoritate neştiutori de carte, nu erau în stare să redacteze actele de stare civilă (lucru pe care până atunci îl făcea preotul), iar formele căsătoriei au fost îngreuiate, oamenii crezând pe bună dreptate că sunt căsătoriţi, deşi din punct de vedere legal ei trăiau în concubinaj.

Un aspect despre care am putea spune că evidenţiază doctrina conservatoare de celelalte doctrine politice este faptul că există o mare lipsă de unitate între doctrinele diverselor facţiuni conservatoare din statele europene, căci celelalte ideologii au ca ţintă o fericire viitoare, în sensul că fac planuri de lungă durată, motiv pentru care acestea pot fi identice în toate statele, pe când conservatorii se declară mai pragmatici, spunând că renunţă la utopie, încercând să rezolve metodic problemele fiecărui stat în parte. Mai mult, deoarece conservatorii trebuiau să apere peste tot instituţiile cele mai ameninţate de atacurile celorlalte partide, în fiecare stat în parte ei au luat denumiri diverse, care să sublinieze acest lucru[22].

Actualmente, viziunea conservatoare, deşi păstrează o serie de elemente din trecut, este relativ diferită şi este pusă mai ales în corelaţie cu liberalismul, ale cărui principii raţionale au, din perspectiva conservatoare, valabilitate limitată şi locală, în sensul că ştim că ele s-au bucurat uneori de succes, dar nu cunoaştem niciodată ansamblul factorilor specifici, locali, care au jucat un rol vital în succesele respective. Din acest punct de vedere, conservatorismul contemporan are o serie de trăsături bine definite. În primul rând este vorba despre o dimensiune adaptivă, căci doctrina nu are nişte principii şi formule universale, conservatorismul reclamând regândirea fiecărei situaţii pe baza datelor ei particulare, a caracteristicilor ei specifice, de unde rezultă o propunere de rezolvare axată pe un aranjament pragmatic ad-hoc. În acest sens se poate vorbi de un realism politic, căci soluţiile conservatoare sunt adaptative nu pentru că urmăresc perpetuarea situaţiei existente, ci pentru că urmăresc eficacitatea practică, imposibil de atins fără o adaptare la particularităţile locale, în speţă la realitatea existentă la un moment dat.

În al doilea rând se poate vorbi despre o dimensiune critică, conservatorii susţinând că cea mai importantă componentă a efortului de rezolvare a problemelor omeneşti este nu a descoperi ceea ce se poate face, ci a înţelege cât mai bine ce nu se poate face şi aceasta deoarece stă în firea omului să inventeze teorii neaplicabile şi proiecte fantasmagorice. Aici apare importanţa studierii trecutului şi a tradiţiei, pentru a se observa ce  a fost viabil şi ce a dat greş în istoria omenirii.[23]

O altă trăsătură o reprezintă contextualismul, adică o rezistentă faţă de aplicarea nediferenţiată a unui canon la modă. Tocmai de aceea conservatorismul s-a mândrit cu calitatea de „reacţionar”[24], aceasta în măsura în care alţii tind să cadă pradă uşoară tendinţei de a mitiza principii abstracte, modele sau reţete economice şi politice. În acest sens s-ar putea spune despre conservatori că dau dovadă de un nonconformism obstinat, căci opun rezistenţă şi neîncredere în marile idei care domină fiecare epocă; sunt înclinaţi să vadă partea raţională din ceea ce este revolut. Din acest punct de vedere un conservator este un om fără principii, el neavând mituri călăuzitoare, nici convingeri radicale, de unde şi refuzul oricărui radicalism.

Gradualismul este o altă idee preluată de la antecesori şi presupune o evoluţie progresivă, dar nu pentru că ar avea oroare de o schimbare bruscă, ci dintr-un oarecare simţ al realităţii.

O ultimă idee deosebit de sugestivă o reprezintă ideea de inegalitate a oamenilor, ca o critică adusă adversarilor politici – „Cei ce caută să niveleze nu egalizează niciodată” (Edmund Burke)[25]. Astfel, conservatorii spun că oamenii sunt prin natura lor inegali şi adevărata libertate constă în posibilitatea ce se dă fiecăruia de a-şi dezvolta ce are fiecare particular. În acest sens, ei se opun culturii de masă – „săracă în idei originale, dar bogată în idei generale”[26] –, fenomen specific societăţii începând cu secolul al XX-lea, prin care fiecare vrea să fie exact ca celălalt. Chiar şi marele gânditor Alexis de Tocqueville, deşi spirit liberal, aduce o critică societăţii în acest sens: „Cu slăbirea legăturilor de castă, de clasă, de corporaţie, de familie între oameni, ei primesc un important impuls de a se ocupa de nimic altceva decât de interesele lor particulare, de a nu se gândi decât la ei înşişi, de a se închide într-un feroce individualism, unde orice virtute publică este destinată să piară […] Fiecare se simte fără încetare asediat de frica de a coborî şi de mania de a se ridica; şi aceasta pentru că banul, care a devenit semnul distructiv de categorisire a fiecăruia, a cucerit o extraordinară mobilitate, trecând neîncetat dintr-o mână în alta, transformând condiţia individului, înălţând şi destrămând familii.”[27] Filosoful spaniol contemporan, Jose Ortega y Gasset, este chiar mai radical în lucrarea sa „Revolta maselor”, căci spune că până în secolul al XIX-lea la conducere se aflau elitele, dar mai nou, fără a se exclude bunăstarea adusă de societatea industrială, ele au fost marginalizate şi a ajuns să conducă „societatea de masă”, de unde şi rezultate dezastruoase, pentru că omul de masă este inert, nu are obiective de largă viziune, nu pune întrebări, nu are incertitudini, nu tolerează disensiunile de păreri, iar acestui tip de societate îi corespunde exact o perioadă de regres şi sterilitate. De aici rezultă şi obiectivul conservatorilor – salvgardarea individului de tirania majorităţii.

În concluzie, o reorientare – în sensul de studiere aprofundată – asupra conservatorismului este necesară pentru a ne elibera de prejudecăţi şi pentru a avea o viziune mai amplă asupra sa, căci la urma urmei, după cum s-a afirmat[28] conservatorismul este filosofia politică a imperfecţiunii. Cu alte cuvinte, reprezintă convingerea generală că fiinţele umane au fost şi vor fi mereu slabe, căci lumina raţiunii nu este îndestulătoare, ea fiind slabă şi neputincioasă în faţa pasiunilor pe care le încercăm. Mai mult, individualismul uman ne face egoişti şi ne face să punem dorinţele şi interesele noastre deasupra celorlalţi. Tocmai de aceea conservatorismul propune restricţionarea pasiunilor şi a instinctelor prin guvernământ, fie că el se realizează în biserici, şcoli, familie etc. Este preferabil să menţinem o societate paşnică şi stabilă, pe care să o transformăm „cu paşi mărunţi” decât să riscăm să o pierdem în căutarea himerică a perfecţiunii. Cât despre întoarcerea la trecut, cuvintele lui T. S. Elliot sunt memorabile, căci numai prin raportarea la el ne putem cataloga prezentul: „Niciun poet, niciun artist din niciun domeniu artistic, nu-şi dobândeşte singur înţelesul complet. Semnificaţia sa, aprecierea sa este aprecierea relaţiei sale cu poeţii şi artiştii morţi. Nu-l poţi evalua ca fiind singur; trebuie să-l aşezi, pentru contrast şi comparaţie, alături de cei morţi.”[29]

[2] Ibidem, pag. 78.

[3] Terence Ball, Richard Dagger, Ideologii politice şi idealul democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000, pag. 100.

[4] Ibidem, pag. 104.

[5] Ibidem, pag. 103.

[6] Este vorba de votul universal exercitat de populaţia majoră, de sex masculin. În România femeile primesc drept de vot abia prin Constituţia lui Carol al II-lea de la 27 februarie 1938, dar şi acest drept de vot este limitat, căci putea fi exercitat doar de cei care aveau peste 30 de ani şi care erau ştiutori de carte. Votul devine universal, în accepţiunea actuală, adică putând fi exercitat de ambele sexe începând cu vârsta de 18 ani, abia prin Constituţia de la 13 aprilie 1948.

[7] Constantin Rădulescu-Motru (1868-1957) a fost un filosof, psiholog, pedagog, om politic, dramaturg, director de teatru român, academician şi preşedinte al Academiei Române între 1938 – 1941, personalitate marcantă a României primei jumătăţi a secolului XX.

[8] La iniţiativa profesorului Dimitrie Gusti, Institutul Social Român organizează în decembrie 1922 şi în prima jumătate a anului 1923 o serie de conferinţe referitoare la doctrinele politice, conferinţe la care iau cuvântul o seamă de mari personalităţi ale vieţii academice-universitare, precum şi oameni politici, între care Dimitrie Gusti, Nicolae Iorga, Virgil Madgearu, Constantin Rădulescu-Motru, Alexandru Marghiloman, Nae Ionescu, Mihail Manoilescu, Dr. Hans Otto Roth etc.

[9] Petre Dan, Doctrinele Partidelor Politice, (conferinţa lui Constantin Rădulescu-Motru, Concepţia conservatoare şi progresul), pag. 69.

[10] Ibidem, pag. 68.

[11] Este ştiut faptul că în România Partidul Conservator avea o afinitate faţă de Imperiul Austro-Ungar şi faţă de Germania.

[12] Robert Nisbet, Conservatorismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998, pag. 39.

[13] Petre Dan, op. cit., pag. 79.

[14] Ibidem, pag. 70.

[15] Friedrich Julius Stahl (1802-1861), scriitor, avocat şi publicist german, spirit puternic religios, era considerat a fi reacţionar şi un adevărat critic al revoluţiilor.

[16] Denumirea veche a Partidului Conservator.

[17] Idem., pag. 74.

[18] Alina Mungiu-Pippidi, Doctrine Politice, (Ion Bulei, Conservatorismul românesc), Editura Polirom, Iaşi, pag 88.

[19] Alexandru Marghiloman (1854-1925) a fost un politician conservator român care a îndeplinit funcţia de prim-ministru al României în anul 1918 (martie – noiembrie) şi a avut un rol decisiv în timpul primului război mondial

[20] Petre Dan, op. cit., (conferinţa lui Alexandru Marghiloman, Doctrina conservatoare), pag. 157.

[21] Legea Rurală a fost ratificată de Alexandru Ioan Cuza la 14/26 august 1864.

[22] Pentru a ilustra afirmaţia, Constantin Rădulescu-Motru dă câteva exemple de denumiri ale partidelor conservatoare din epoca sa: Partidul Catolic în Belgia, Partidul Monarhist în Germania, Partidul Fascist în Italia, Partidul Naţionalist sau Regalist în Franţa, Partidul Țărănesc în Bulgaria. (Petre Dan, op. cit. pag 77.)

[23] Alina Mungiu-Pippidi, op. cit., (Adrian-Paul Iliescu, Conservatorismul), pag 80.

[24] A nu se confunda cu înţelesul care apare la Terence Ball, Richard Dagger, op. cit., pag. 108, în capitolul Conservatorismul şi reacţiunea.

[25] Robert Nisbet, op. cit., pag. 77.

[26] Alina Mungiu-Pippidi, op. cit., (Ion Bulei, Conservatorismul românesc), pag. 88.

[27] Ibidem, pag 87,88.

[28] Terence Ball, Richard Dagger, op. cit., pag. 100.

[29] T. S. Elliot, Tradition and the Individual Talent

BIBLIOGRAFIE

• Ball, Terence, Richard Dagger, Ideologii Politice şi Idealul Democratic, Editura Polirom, Iaşi, 2000;

• Bărbulescu, Mihai, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României, Editura Corint, Bucureşti, 2006;

• Dan, Petre, Doctrinele Partidelor Politice, Editura Garamond, Bucureşti, 1995;

• Iliescu, Adrian-Paul, Conservatorismul Anglo-Saxon, Editura All, Bucureşti, 1994;

• Kinder, Hermann, Werner Hilgemann, Atlas de Istorie Mondial, vol. 1+2, Enciclopedia Rao, Bucureşti, 2001;

• Mungiu-Pippidi, Alina, Doctrine Politice, Editura Polirom, Iaşi, 1998;

• Nisbet, Robert, Conservatorismul, Editura DU Style, Bucureşti, 1998;

• Ortega y Gasset, Jose, Revolta Maselor, Editura Humanitas, Bucureşti, 1994.

Puterea asupra celorlalți indivizi a reprezentat întotdeauna una dintre cele mai puternice motivații de a acționa a ființei umane. Datorită fascinației pentru putere, harta lumii s-a modificat de nenumărate ori, lideri au fost înlăturați, religiile s-au scindat și popoare întregi au fost strămutate. Încă din cele mai vechi timpuri cei care dețineau [...]]]> Autor: Coman Larisa Elena

Puterea asupra celorlalți indivizi a reprezentat întotdeauna una dintre cele mai puternice motivații de a acționa a ființei umane. Datorită fascinației pentru putere, harta lumii s-a modificat de nenumărate ori, lideri au fost înlăturați, religiile s-au scindat și popoare întregi au fost strămutate. Încă din cele mai vechi timpuri cei care dețineau puterea au înțeles că prin simpla impunere fizică a forței supușii devin greu de stăpânit, puterea asupra lor trebuie legitimată, deciziile trebuie motivate prin referirea la norme impuse predecizional. Astfel a apărut prerogativa autoasumată (sau asumată sub forma unui dar divin) a liderilor de a legifera, având drept consecință primele abuzuri de drept: în vechiul drept roman, înaintea Legii celor XII table, pontifii erau singurii deținători ai formulelor juridice, ei le relevau doar anumitor persoane (în special patricienilor) și, în general, doar unei părți a litigiului[1], generând astfel unul dintre primele abuzuri de putere producătoare de abuz de drept, deoarece legea este prin excelență un act public, nu un secret dogmatic.
Totodată, istoria ne oferă un exemplu celebru de comprehensiune a valorii prerogativului de a norma după bunul plac, de abuz de putere generator de abuz de drept: „Statul sunt eu!”, celebrele cuvinte rostite de Ludovic al XIV-lea în 1655 Parlamentului francez. Replica dată Parlamentului a fost ocazionată de respingerea propunerii legislative înaintate de rege pe motiv de contradicție cu interesele statului[2]. Aceste cuvinte dovedesc faptul că regele, deși avea doar 17 ani, era perfect conștient de valoarea dreptului autoasumat de a legifera(regele devenind propriul său prim-ministru și impunând un regim totalitar).
Astfel, relația dintre adevăr, dreptate și drept devine unul dintre cele mai complexe elemente ale societății umane. Influența simbiozei dintre stat și drept, relația dintre abuzul de putere și abuzul de drept, dar și societatea umană ca subiect al manipulării de către factorul politic[3] devin elemente ce influențează dreptul ca sistem, îndepărtându-l sau apropiindu-l de sistemul ideal prin care se obține echitatea în societate. Dificultatea intervine în realizarea unui produs social capabil de a materializa un drept obiectiv general acceptat, în formă scrisă, accesibil tuturor membrilor societății, generator al unei relative egalități a drepturilor subiective individuale. Pe lângă aceste caracteristici, pentru a limita abuzul de prerogativa legiferării și aplicarea abuzivă a normelor juridice, dreptul pozitiv ar trebui aplicat de fiecare dată, fiecărui individ în mod egal. Acest proces de conturare a unui cadru juridic ideal poate determina mutații la nivel pshio-social, indivizii devenind mai disciplinați din punct de vedere juridic și mai

încrezători în dreptatea oferită prin intermediul sistemului legislativ, consecința acestei organizări sociale fiind binele public, scopul pentru care statul, ca organ, a fost creat, iar dreptul, ca sistem de reglementare a reporturilor interumane, a apărut.
Definirea omului ca ființă prin excelență socială trimite la ideea de organizare a indivizilor într-un sistem bazat pe trepte ierarhice de exercitare a puterii, prezentând societatea umană sub forma unei structuri clare ce prevede un număr limitatat (și mic) de indivizi care au drept atribuție conducerea majorității. Modul în care puterea statală se obține, modalitățile de exercitare a puterii, forma de guvernământ și personalitatea liderului constituie influențe ce pot transforma dreptul pozitiv din fundament al echității sociale, în element de facilitare a abuzului asupra individului (și a majorității)[1], sau invers, generând, chiar și în cazul unor sisteme totalitare, o creștere semnificativă a gradului de echitate din dreptul pozitiv[2].

Analizând cele expuse, se observă distanța dintre real și ideal. Scopul statului și al dreptului, binele public, deși prezentându-se sub forma unui ideal, reprezintă motivația fiecărui individ de a trăi în societate, de a se supune unor norme și de plăti taxe. Dacă realitate se îndepărtează de ideal într-o prea mare măsură, fie prin abuz de putere, fie prin abuz de drept, individul, deși ființă prin excelență socială, își pierde motivația de a susține prin propriul efort sistemul de stat și de drept. Manifestările de revoltă împotriva unui sistem abuziv au marcat istoria prin violența lor (Revoluția franceză, Razboiul de secesiune, Revoluția românească din 1989 etc), dar și prin dorința populației de a impune un sistem statal mai apropiat de idealul binelui public (reprezentativ fiind sloganul Revoluției franceze: Liberté, Egalité, Fraternité!).
Astfel, de-a lungul timpului, sistemul presupus a fi ideal s-a modificat (în Roma antică regalitatea a fost abolită pentru a se instaura sistemul republican, după o perioadă, considerându-se că sistemul republican nu mai poate gestiona corect statul roman datorită corupției liderilor, s-a trecut la principat ca formă de guvernământ[2]), însă motivul pentru care aceste forme de guvernământ au dominat sau au căzut în dizgrație a fost același: dorința indivizilor de a transforma statul și dreptul în sisteme care să producă o limitare a libertăților, însă o limitare justificată științific, ce are ca scop punerea de acord a libertăților[3], dorință ce s-a opus atracției față de puterea absolută a indivizilor cărora le-a fost încredințat prerogativul de a conduce masele (tentația puterii absolute fiind valabilă pentru majoritatea oamenilor). Prin respectarea definiției date de Emmanuel Kant dreptului, acesta devine unealta ce transformă statul în mediul ideal de dezvoltare a individului, mediu reglementat de sistemul de drept ce garantează subiecților libertatea necesară dezvoltării individuale și opozabilitatea absolută a drepturilor subiective.
În concluzie, pentru atingerea obiectivului comun al sistemului statului și dreptului, binele public, și evitarea apariției abuzurilor de orice fel, în istoria omenirii s-a dus o perpetuă luptă între indivizii deținători ai puterii și cei care se aflau sub puterea lor. Astfel, într-un sistem de guvernare ideal, înțelesul expresiei „statul sunt eu” se transformă, aplicându-se fiecărui individ în parte, nu doar categoriei guvernanților, citatul devenind, totodată, din simbol al unui sistem totalitar, simbol al egalității dintre indivizi și al echității generate de un sistem de drept ideal

Bibliografie» Note de subsol»

Schimbările care au intervenit în ultimele decenii în instituţiile dreptului familiei pot fi justificate în primul rând de un proces de rupere de tradiţii , de afirmarea progresivă a individului, de relaţiile tot mai frecvente între persoane aparţinând unor generaţii diferite, dar şi de emanciparea feminină. Modernizarea instituţiilor clasice ale dreptului familiei (recunoaşterea efectelor [...]]]> Autor: Sonia Vigdorovitz

Schimbările care au intervenit în ultimele decenii în instituţiile dreptului familiei pot fi justificate în primul rând de un proces de rupere de tradiţii , de afirmarea progresivă a individului, de relaţiile tot mai frecvente între persoane aparţinând unor generaţii diferite, dar şi de emanciparea feminină.
Modernizarea instituţiilor clasice ale dreptului familiei (recunoaşterea efectelor legale ale concubinajului, căsătoria între persoane de acelaşi sex) se datorează şi unui nou ritm de mişcare al societăţii, în care indivizii, mult mai flexibili, nu doresc să se angajeze în căsătorii, preferând simplitatea unei coabitări care să producă efectele legale dorite, dar fără a fi nevoiţi să suporte anevoioasele proceduri de desfacere prezente în cazul căsătoriei. Tendinţele actuale de convieţuire pot fi interpretate ca decadente, dovadă insurmontabilă de distanţare a indivizilor faţă de valorile morale tradiţionale, sau în sens contrar, pot fi întâmpinate ca o mărturie a toleranţei sociale, a emancipării culturale şi a unui plus de libertate.
Instituţia clasică a căsătoriei a fost protejată de codurile civile europene din secolul al XIX-lea, legiuitorii vremii interpretând-o ca un centru de gravitate al societăţii, condiţie sine qua non a echilibrului social . Divorţurile erau greu de obţinut, iar copiii din afara căsătoriei erau desconsideraţi. Codul Civil francez din 1804 recunoştea doar modelul patriarhal al familiei, având ca unică funcţie procreerea şi transmisiunea drepturilor succesorale. Cuplurile nemăritate erau complet ignorate de lege « Les concubins ignorent la loi, la loi ingnore les concubins ».
Ultimele decenii ale secolului XX aduc o recunoaştere tot mai largă a relaţiilor informale, faptice, integrând perfect aceste uniuni de fapt (fie ele între parteneri de sex diferit sau între parteneri de acelaşi sex), atât sub aspect social, cât şi juridic. Uniunile de fapt se întâlnesc sub diverse denumiri, care variază de la un stat la altul (pacte de solidaritate, uniuni civile, parteneriate civile). Instanţele din Europa de Vest au luat în considerare, treptat, necesitatea acordării unor prerogative privitoare la siguranţă socială şi cuplurilor care trăiau în concubinaj.
Prezentul articol îşi propune în continuare să arunce o privire asupra recunoaşterii juridice a relaţiilor între persoanele de acelaşi sex, dar şi asupra diferitelor forme ale recunoaşterii uniunii de fapt între două persoane de sex diferit, cu accente asupra modelului francez al pactelor civile de solidaritate.

[/slider]

În lumina prezentărilor făcute mai sus, se poate remarca faptul că, începând cu anul 1989, statele europene au încercat să aduca o mai largă recunoaştere concubinajului partenerilor de acelaşi sex, evoluţia acestor modificări conturându-se în funcţie de gradul de toleranţă şi deschidere socială prezent în fiecare din aceste state. Obligativitatea luării unor măsuri care să impulsioneze evoluţia dreptului familiei se impune din ce în ce mai pregnant legiuitorului român, nu neapărat din considerente de reducere a fenomenului de excluziune socială, ci datorită obligaţiei statului de a interzice formele discriminatorii. Desigur, reformarea dreptului familiei a luat un făgaş promiţător odata cu apariţia regimurilor matrimoniale în Proiectul Noului Cod Civil, care acordă soţilor posibilitatea de a alege între regimul comunităţii legale, cel al comunităţii convenţionale sau cel al separaţiei de bunuri . Ar fi fost totuşi de dorit şi o recunoaştere legală a concubinajului, pentru ca treptat să se fi trasat şi calea unui set de drepturi acordate cuplurilor homosexuale. Acest articol a avut ca scop primar conştientizarea juriştilor, expunându-le schimbările ce s-au înregistrat în alte state europene în ultimii ani, în speranţa mobilizării totodată a interesului legiuitorului naţional.

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană reprezintă actul fundamental care aliniază statul român celorlalte state ale Comunității, căci el se adaugă la tratatele comunitare existente, alcătuind împreună cu acestea dreptul comunitar primar, iar prin aderarea României la Uniunea Europeană reglementările și structura Uniunii sunt adaptate și completate tocmai pentru a ține [...]]]> Autor: Emanuel Bondalici

Tratatul de aderare a României la Uniunea Europeană reprezintă actul fundamental care aliniază statul român celorlalte state ale Comunității, căci el se adaugă la tratatele comunitare existente, alcătuind împreună cu acestea dreptul comunitar primar, iar prin aderarea României la Uniunea Europeană reglementările și structura Uniunii sunt adaptate și completate tocmai pentru a ține seama de situația nou creată. Efectele Tratatului au fost numeroase, căci el stabilește ce reguli se vor aplica României, face cuplarea noului stat membru la trunchiul comunitar, dar cele mai importante efecte ale aderării le constituie afectarea suveranității ei, ca urmare a transferului unor atribute de suveranitate la instituțiile comunitare, iar concretizarea acestui aspect o reprezintă aplicarea principiului priorității dreptului comunitar față de cel național, aceasta în condițiile în care, ca urmare a aderării, pe teritoriul statului coexistă două ordini juridice – cea comunitară și cea internă.
„Esența principiului primordialității dreptului comunitar față de cel național, este că în cazul în care există o coliziune între cele două, instanța națională este obligată să pună la o parte dreptul național contrar dreptului comunitar, deci să nu-l mai aplice (inaplicabil de drept)… Principiul include și interdicția ca statele membre să creeze un drept contrar dreptului comunitar sau să adopte acte normative în domenii care sunt rezervate strict dreptului comunitar pe baza principiului preemțiunii” . Astfel, potrivit tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, statele membre conferă Uniunii Europene competențele care-i sunt necesare acesteia pentru atingerea obiectivelor comune; dreptul adoptat de către instituțiile Uniunii Europene primează față de dreptul statelor membre; acestea din urmă vor lua orice măsură necesară spre a asigură executarea obligațiilor care decurg din tratate și se vor abține de la orice acțiune care ar pune în pericol realizarea obiectivelor Uniunii, în cazurile de competență partajată cu statele membre, statele își exercită competența numai în măsura în care Uniunea nu și-o exercită pe a sa, ori dacă a decis să nu și-o exercite etc.
Principiul a fost statuat pe cale jurisprudențială de-a lungul mai multor ani, în cursul cărora Curtea de Justiție a Comunităților Europene s-a confruntat cu o serie de cereri adresate de către instanțele statelor membre, prin care acestea cereau CJE interpretarea unor norme comunitare ce intrau în conflict cu normele naționale. Prima astfel de formulare a preeminenței dreptului comunitar s-a făcut în hotărârea Costa/ ENEL din 1964, urmând apoi și hotărârile din cazurile Internationale Handelsgesellschaft din 1970 (ca fapt deosebit de important, în acest caz CJE a statuat că normele de drept comunitar au prioritate chiar și față de normele de drept constituțional), Simmenthal Spa. din 1978 , Factortame din 1990, Ciola din 1999, Kuhne & Heitz din 2004, dar și una foarte recentă, în cazul Lucchini din 2007 . Mai mult chiar, prin Tratatul de la Lisabona (neintrat încă în vigoare), în Declarația nr. 17 cu privire la supremația dreptului comunitar, se precizează că în concordanță cu soluțiile jurisprudențiale constante ale Curții de Justiție a Comunităților Europene, tratatele și legislația adoptată de Uniune au prioritate în raport cu dreptul statelor membre.
În ceea ce privește statele membre, acestea au introdus acest principiu chiar în legislația proprie, respectiv în legile lor fundamentale, cum este cazul R. F. Germania, Austriei, Spaniei, Italiei, Belgiei, Ungariei, Danemarcei, Irlandei etc. Cât despre România, acceptarea limitării suveranității s-a făcut prin ratificarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană. Având în vedere art. 11, al. 2 din Constituție – „Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern.” –, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi , Tratatul și Actul (în cazul în care până la data aderării efective a României și a Bulgariei, ar fi fost adoptat Tratatul de instituire a Constituției pentru Europa, în locul Actului ar fi stat Protocolul ), precum și toate reglementările comunitare fac parte din legislația română și au prioritate față de dispozițiile contrare din legile române. Totuși, legat de ratificarea Tratatului de către România apar o serie de probleme privind verificarea constituționalității lui. Aceasta se putea realiza în conformitate cu art. 146, lit. b, conform căruia Curtea Constituțională „se pronunță asupra constituționalității tratatelor sau altor acorduri internaționale, la sesizarea unuia dintre președinții celor doua Camere, a unui număr de cel puțin 50 de deputați sau de cel puțin 25 de senatori.”, coroborat cu art. 11, al. 3: „În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziții contrare Constituției, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituției.”
În acest sens, în art. 1, al. 1 din legea fundamentală se prevede că „România este un stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.”, iar la art. 2, al. 1 și 2 că „Suveranitatea națională aparține poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative (…) Nici un grup și nicio persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” În plus, în temeiul art. 152, al. 1, caracterul național, independent, unitar și indivizibil, forma republicană de guvernământ, integritatea teritoriului, independența justiției, pluralismul politic și limba oficială nu pot forma obiectul revizuirii. Din aceste seturi de articole s-ar putea trage concluzia că dintre toate caracterele statului numai suveranitatea ar putea fi limitată și numai astfel Parlamentul ar putea să delege competențe ce aparțin suveranității naționale către Uniunea Europeană.
Deși opinia antemenționată nu este negată, ba chiar acceptată , același doctrinar afirmă că, în virtutea art. 1, al. 5, conform căruia „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie.”, un control asupra constituționalității ar fi fost justificat, căci apare o contrarietate flagrantă între unele prevederi constituționale și prevederile constituționale, căci suveranitatea și independența sunt într-o poziție de excludere cu acelea care reprezintă sâmburele Uniunii Europene, respectiv transferul de competențe, de atribute de suveranitate și jurisdicție de la stat la Uniunea Europeană.
În conformitate cu prevederile constituționale, respectiv cele prevăzute de art. 11, al. 3, înainte de ratificarea Tratatului de aderare, Constituția ar fi trebuit revizuită, spre a pune de acord prevederile comunitare cu cele naționale, astfel încât cele două tipuri de norme să nu se mai contrazică sau să se neutralizeze. Totuși, părțile competente să ceară o decizie a Curții Constituționale în acest sens – deși era prevăzut în art. 126, lit. B –, nu au efectuat acest demers. Dar legiuitorul, cu ocazia revizuirii din 2003 a Constituției – revizuire făcută special pentru a pregăti aderarea României la Uniunea Europeană și la Tratatul Atlanticului de Nord – a introdus articole noi privind ratificarea Tratatului de aderare a României la Uniunea Europeană, menite, cel puțin teoretic, să justifice acest transfer al drepturilor suverane de la statul român către Uniune. Cu toate acestea, art. 148, al. 1 din Constituție – „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii Europene, în scopul transferării unor atribuții către instituțiile comunitare, precum și al exercitării în comun cu celelalte state membre a competențelor prevăzute în aceste tratate, se face prin lege adoptată în ședința comună a Camerei Deputaților și Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul deputaților și senatorilor.” –, deși luat ca temei pentru ratificarea tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, este considerat a fi interpretat mult prea larg, căci nu prezintă decât procedura prin care se face aderarea României la UE . În afara procedurii de vot, niciun regim special nu este prevăzut în Constituție cu privire la ratificarea tratatele comunitare, motiv pentru care aplicarea art. 11, al. 3 era obligatorie.
Totuși, trecând peste maniera defectuoasă de adoptare a Tratatului de aderare, principiul priorității dreptului comunitar asupra dreptului național este statuat în Constituție, în art. 148, al. 2, deși fără a se aminti nimic despre transferul de suveranitate,: „Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.” Mai mult, în cazul Legii de ratificare nr. 157/ 2005, în afara art. 1 care conține textul clasic în cazul legilor de ratificare, se poate observa existența a două articole suplimentare, dintre care cel de-al doilea reia obligația generală prevăzută la art. 148, al. 4 din Constituție, în sensul că autoritățile române garantează aducerea la îndeplinire a prevederilor Tratatului de aderare, ale Tratatelor constitutive ale Uniunii Europene și ale reglementărilor comunitare având caracter obligatoriu, dispoziția având rolul de a sublinia pe plan național importanța ce trebuie acordată respectării obligațiilor asumate prin Tratatul de aderare .
În concret, aplicarea principiului priorității dreptului comunitar în România ține foarte mult de modul de interpretare a judecătorului român. Astfel, el, deși este un judecător în raport cu ordinea juridică internă, în calitate de „judecător cu putere de jurisdicție comunitară”, se vede pus uneori în situația de a sacrifica o normă a statului român în beneficiul normei comunitare, pe care, în funcție de aspectele din litigiu, o poate interpreta .
În fața instanței naționale părțile pot invoca norma comunitară pertinentă, iar aplicarea ei cu prioritate față de una internă reprezintă condiția sine qua non pentru realizarea obiectivelor comunitare. În condițiile în care Uniunea Europeană nu are o instanță proprie (similară celei create de Consiliul Europei – Curtea de la Strasbourg), pentru aplicarea integrală și directă a normelor comunitare în raport cu toate subiectele de drept vizate prin aceste norme, singura comunicare între judecătorul național și Curtea de Justiție a Comunităților Europene se realizează prin „chestiunea prejudicială”. În litigiile având o componentă comunitară, chestiunea prejudicială apare ca un incident în cursul procesului, care este transmis spre rezolvare Curții de Justiție a Comunităților Europene, aceasta asigurând numai interpretarea normei comunitare, nu și aplicarea ei în litigiul care a provocat-o, aplicarea rămânând la aprecierea suverană a judecătorului național. Chestiunea prejudicială poate fi invocată în fața oricărei instanțe naționale, dar inițiativa trimiterii ei aparține numai judecătorului național. În decizia pe care o dă Curtea nu este vorba despre autoritatea de lucru judecat ci despre autoritatea hotărârii în interpretare, în sensul de jurisprudență a CJE.
În ceea ce privește aplicarea în spețe a principiului, o primă decizie în domeniu a Curții Constituționale a stârnit numeroase critici, căci instanța de contencios constituțional s-a considerat implicit investită să verifice compatibilitatea legii interne cu dreptul comunitar (fapt ce excede prerogativele ei), spunând că în măsura în care ulterior adoptării prevederile sale vor fi corelate cu cele ale Tratatului CE, legea română poate fi compatibilă cu dreptul comunitar originar. Curtea și-a reconsiderat poziția într-o decizie din 2008 , afirmând că aspectele privind compatibilitatea prevederilor interne cu reglementările comunitare nu intră în competența de soluționare a Curții Constituționale, ele ținând de aplicarea legii de către instanța de judecată. Instanțele de judecată au fost solicitate să se pronunțe cu privire la modul de soluționare a conflictului dintre normele interne și cele comunitare, mai ales în urma litigiilor datorate cererilor Direcției Generale de Pașapoarte, care în condițiile Legii nr. 248/ 2005 privind accesul cetățenilor români pe teritoriul unui stat membru al Uniunii Europene, solicitau interzicerea accesului cetățenilor români pe teritoriul unui stat membru al Uniunii. Judecătorii, în considerarea principiului priorității dreptului comunitar, au constatat că legea română nu se putea aplica, căci ea se opunea art. 27 din Directiva nr. 2004/ 38/ CE privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, astfel că au făcut aplicarea acesteia din urmă. Mai mult, chiar Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat preeminența dreptului comunitar într-o serie de decizii formulate ca urmare a unor recursuri mai ales în domeniul liberei circulații a persoanelor – Decizia nr. 2620 din 23 martie 2007 și Decizia nr. 4403 din 31 mai 2007 .
Este drept că aplicarea principiului priorității dreptului comunitar ca urmare a însușirii de către România a prevederilor din Tratatul de aderare nu a fost unul lipsit de obstacole, mai ales în ceea ce privește găsirea mecanismelor de a îl pune în acord cu Constituția. Cu toate acestea, deși prin procedee deseori criticate în doctrină, aplicarea sa a fost consfințită și constituțional, actualmente nemaiexistând obstacole pentru justa sa aplicare de către instanțe. Singura problemă care rămâne în ziua de astăzi este modul în care interpretează judecătorul eventualul conflict dintre normele interne și cele comunitare și dacă acesta este destul de deschis cât să ceară, atunci când este pus în imposibilitatea de a lua o decizie corectă, interpretarea Curții de Justiție a Comunităților Europene.

Înainte de a vedea care sunt modificările pe care le aduce Tratatul de la Lisabona atât Uniunii Europene, cat si statului roman, trebuie sa [...]]]> Autor: Macavei Diana