ELSA Cluj - Napoca

Natura juridica a Uniunii Europene dupa intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona si consecintele asupra caracterelor statului roman

George — Tue, 09 Mar 2010 18:21:33 +0000

Autor: Macavei Diana

Scurt istoric» Necesitatea Tratatului de la Lisabona» Natura juridica a Uniunii Europene după intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona.» Consecintele asupra caracterelor statului roman» Note de subsol»

Înainte de a vedea care sunt modificările pe care le aduce Tratatul de la Lisabona atât Uniunii Europene, cat si statului roman, trebuie sa precizam bazele istorice a Uniunii Europene.
În urma catastrofelor provocate de primul şi al doilea război mondial, necesitatea formării unei uniuni in Europa a crescut, din cauza voinţei de a reconstrui Europa şi de a elimina posibilitatea unui nou război. Acest sentiment a dus în cele din urmă la formarea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului de către Germania (de vest), Franţa, Italia şi ţările din Benelux. Acest lucru a fost posibil prin semnarea în aprilie 1951 a Tratatului de la Paris, care a intrat în vigoare în iulie 1952. Prima uniune vamală totală, denumită iniţial drept Comunitatea Economică Europeană, a fost creată prin Tratatul de la Roma în 1957 şi implementată la 1 ianuarie 1958. Aceasta din urmă s-a transformat în Comunitatea Europeană, care este, în prezent, “primul pilon” al Uniunii Europene. UE a evoluat dintr-un organ comercial într-un parteneriat economic şi politic. Definitivarea Uniunii Europene s-a făcut prin ratificarea de către ansamblul ţărilor membre ale Comunităţii Europene a Tratatului de la Maastricht (Olanda), pe 7 februarie 1993.

Putem considera ca Uniunea Europeana a trecut printr-o perioada de criza, agravata si de respingerea Tratatului Constituţional de către cetăţenii din Franţa şi cei din Olanda.
Insa criza este mult mai profunda, vizând in principal aspectul identitatii europene.Thomas Jansen in ,,Reflections on European Identity”considera ca exista o deosebire intre Identitatea Europeana si aceea a Uniunii Europene ca organizaţie politica, economica si sociala, vorbind si despre un Spirit al Uniunii. Problema identitatii s-a agravat si prin eliminarea atât din Preambulul Constituţiei Europene , cat si din Tratatul de la Lisabona a referirilor la fundamentul istoric si la ostenirea iudeo-creştina , ca elemente ce au stat la baza identitatii Europene.In prezent identitatea Uniunii Europene se conturează in jurul factorilor politici, economici, juridici, administrativi, pierzându-se din vedere factorii istorici, culturali, tradiţionali , spirituali.
După socul respingerii Tratatului Constituţional, Consiliul European a considerat ca este necesara o perioada de reflecţie, care durează pana in 23 iulie 2007, când o noua Conferinţa Interguvernamentala primeşte sarcina de a elabora un nou tratat, care sa schimbe proiectul de tratat constituţional.
Textul final al Tratatului de Reformă elaborat la nivelul CIG a fost adoptat la Consiliul European informal de la Lisabona din 18-19 octombrie 2007.Noul tratat a fost semnat, la Lisabona, la 13 decembrie 2007 si este alcătuit din doua acte juridice: Tratatul privind uniunea Europeana si Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene. Pe langa cele 2 acte mai sunt 12 protocoale, 50 de declaraţii, Carta drepturilor fundamentale si indicaţiile CIG in privinţa interpretării tratatelor.
Pentru a evita posibile noi incidente privind ratificarea tratatului, statele membre, cu excepţia Irlandei, au ratificat tratatul in Parlament.Irlanda a organizat un referendum in 12 iunie 2008, când cetăţenii au respins tratatul în proporţie de 53,4%, Uniunea intrând din nou in blocaj. In 2 octombrie 2009 s-a organizat un nou referendum, iar de aceasta data 67,13% dintre alegatorii irlandezi au votat in favoarea Tratatului de la Lisabona. Prin ratificarea si de către Irlanda a tratatului, acesta a putut intra in vigoare in 1 decembrie 2009.
Tratatul de la Lisabona încheie un proces complex e reformare a Uniunii si se spera ca va putea asigura pentru o lunga perioada de timp evoluţia celei mai importanta organizaţii continentale care este Uniunea Europeana . Tratatul aduce modificări legislative privind Preşedintele Uniunii, Consiliul Uniunii, Parlamentul european, sistemul de vot in Consiliu, prevede existenta unui Înalt Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri externe si Politica de Securitate, in locul ministrului de externe, posibilitatea retragerii voluntare a unui stat din Uniunea Europeana si una din cele mai importante prevederi consta in faptul ca Uniunea va avea personalitate juridica.
Tratatul de la Lisabona redefineşte rolul Uniunii Europene intr-o lume globalizata. Uniunea se ca putea astfel mai bine afirma pe plan internaţional .

Una din cele mai importante noutati pe care le aduce Tratatul de la Lisabona este faptul ca Uniunea Europeana are personalitate juridica. Tratatele constitutive ale Comunitatilor europene le-au dotat pe acestea cu personalitate juridica, dar începând cu Tratatul instituind Uniunea Europeana din 1993 si continuând cu tratatele de revizuire ulterioare nu s-a mai prevăzut acest aspect (propuneri de acordare a personalităţii juridice Uniunii Europene au fost înregistrate si cu prilejul elaborării tratatelor de la Maastricht si Amsterdam, insa nu s-a luat nicio decizie din raţiuni politice naţionale. )
Organizaţiile internaţionale (definite in sensul de ,,asociere de state” având ,,o baza convenţionala, adică fondate pe un tratat multilateral”) constituie o categorie a subiectelor de drept internaţional, dar cu un caracter derivat- cărora statele fondatoare le-au atribuit aceasta calitate si stabilindu-le obiectivele si funcţiile, le-au determinat si capacitatea lor juridica, inclusiv competentele care nu pot avea decât un caracter de funcţionare: orice competenta, pe care le au asemenea entitati juridice pornind de la acestea, adică au o natura atributiva, orice competenta pe care o are o organizaţie internaţionala este data de funcţia si de scopul pe care il are de atins .
Prin intrarea in vigoare a Tratatului de la Lisabona, Comunitatea Europeană încetează să existe. Acquis-ul Comunităţii este preluat în întregime de Uniunea Europeană, care dispune în acelaşi timp de personalitate juridică.In articolul 46A se precizează sec ca „Uniunea are personalitate juridică.”. In schimb, in Declaraţia cu privire la personalitatea juridică a Uniunii Europene (Declaratia 24) se încearcă stabilirea unor limite in ceea ce priveşte autoritatea Uniunii Europene: ,,Conferinţa confirmă că faptul că Uniunea Europeană are personalitate juridică nu o va autoriza în niciun fel să legifereze sau să acţioneze în afara competenţelor care îi sunt conferite de către statele membre prin tratate.”
Rezulta de aici ca scopul înfiinţării Uniunii Europene si rolul actual al acesteia reprezintă esenţa care da forma capacitaţi sale juridice, acţiunile Uniunii trebuie sa se înscrie in limitele scopurilor si ale nevoilor ei de funcţionare care au ca finalitate realizarea obiectivelor.
Uniunea Europeana poate fi analizate in mod cert ca subiect de drept. Personalitatea juridica pe care acest tratat i-o conferă nu ajuta insa la încadrarea Uniunii intr-o anumita categorie a subiectelor dreptului internaţional public . Personalitatea juridica internaţionala a Uniunii demonstrează natura sa specifica. Competentele de care aceasta beneficiază depăşesc prerogativele specifice organizaţiilor internaţionale , dar raman inferioare celor statale. (Uniunii ii lipseşte calitatea de subiect primar al dreptului internaţional ).
In dreptul comunitar, Uniunea acţionează in temeiul unei puteri de reglementare a competentelor si prerogativelor atribuite de state si exercitate prin instituţiile proprii. Acestea edictează norme juridice, gestionează un patrimoniu si un buget propriu, recrutează si angajează personal. In statele membre , Uniunea poseda cea mai larga capacitate recunoscuta persoanelor juridice de legislaţiile naţionale in scopul realizării obiectivelor lor .
O Uniune Europeană dotată cu personalitate juridică are astfel posibilitatea de a adera la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, de a deveni membru al organizaţiilor internaţionale şi poate acţiona într-un mod mai coerent şi mai eficace în cadrul relaţiilor sale la nivel global.
In Tratatul de la Lisabona se folosesc termeni specifici Constituţiilor:legiuitor,procedura legislativa ordinara. Totodată la nivelul Uniunii apar funcţiile constituţionale specifice statelor:funcţia executiva (Comisie, Consiliu si statele membre), funcţia legislativa(Consiliu, Parlament si Comisie) si funcţia jurisdicţionala(Curtea de justiţie, Tribunalul de prima instanţa, Tribunalul funcţiei publice europene si instanţele naţionale).
Se vorbeşte despre o dificultate a definirii structurii juridice a Uniunii Europene .Este admis ca Uniunea reuneşte elemente specifice organizaţiilor internaţionale si statelor federale. Astfel, natura sa juridica este abordata din perspectiva organizaţiilor internaţionale si a statelor federale, dar si din punct de vedere al confederaţiilor si uniunilor reale de state.
Uniunea nu poate fi insa un stat federal in sensul strict , deoarece nu are elementele constitutive ale unui stat, iar statele membre continua sa isi păstreze personalitatea juridica internaţionala . Conform tratatelor, statele atribuie Uniunii competente in mod limitat si reversibil. Statele federale admit in mod cu totul excepţional dreptul de retragere, in timp ce Tratatul de la Lisabona il consacra explicit. Dezbaterea asupra naturii Uniunii din perspectiva unei federaţii tinde tot mai mult sa se raporteze la evoluţia si potenţialul Uniunii. Integrarea europeana este văzuta ca un proces care tinde la instituirea unui ansamblu federal, caracterizat prin repartizarea competentelor intre mai multe nivele de exercitare a puterii si prin exerciţiul unei suveranitati partajate .
Uniunea a fost analizata si ca o confederaţie de state sau o uniune reala de state. Confederaţia reprezintă ,,o asociere egalitara a statelor in cadrul căreia acestea accepta sa coopereze intr-un anumit număr de domenii, toate păstrându-si in principal suveranitatea ”. Fundamentul juridic al confederaţiei este reprezentat de dreptul internaţional , iar activitatea sa se desfăşoară prin intermediul unor conferinţe ale reprezentaţilor statelor, care decid in unanimitate. Uniunea reala de state se caracterizează printr-o integrare rezultând din exerciţiul comun al anumitor competente in materia politici externe, apărării.
Concluzionând, putem spune ca Uniunea Europeana nu se încadrează exclusiv in una din acestea, fiind mai degrabă ,,un sistem constituţional compus dintr-un nivel naţional si dintr-un nivel supranaţional de putere publica legitima, care se influenţează reciproc si care cuprind aceiaşi cetăţeni ca subiectele de drept ”

Potrivit Constituţiei României , articolul 1, alineatul (1) ,,România este stat naţional, suveran si independent, unitar si indivizibil”, iar potrivit articolului 61, alineatul (1),,Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii”, dar pe de alta parte in articolul 148, alineatul (2) se prevede ,,Ca urmare a aderării,prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii europene,precum si celelalte reglementari comunitare cu caracter obligatoriu, au prioritate fata de dispoziţiile contrate din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de aderare.”, alineatul (3) ,,prevederile alineatelor (1) si (2) se aplica, in mod corespunzător , si pentru aderarea la actele de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii europene.” iar la alineatul (4) ,,Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul si autoritatea judecătoreasca garantează aducerea la îndeplinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării si din prevederile alineatului(2)”. S-ar impune o discuţie daca articolul 148 este in concordanta cu articolele 1 si 61, dar mă voi limita doar la o scurta interpretare: prin articolul 148 se lasă impresia ca tratatele constitutive si actele de revizuire a tratatelor constitutive sunt deasupra Constituţiei si Parlamentul nu mai este unica autoritate legiuitoare a tarii.
Ion M. Anghel considera ca :,,Uniunea Europeana are caracter de suprastatalitate, iar aceasta presupune preluarea unor atribute de suveranitate si competenta de la statele membre, fiind deasupra statelor membre. Uniunea Europeana le înlocuieşte pe acestea, se substituie lor nu numai in ceea ce priveşte unele domenii ce ţin de organizarea interna a societatii din acele state, dar si in participarea la viata internationala- statele membre pierzându-si din jurisdicţia pe care o au, precum si din reprezentativitatea lor ca subiecte de drept internaţional” . Exista si opinii contrare care considera ca prin acest tratat nu se creează un suprastat, fiind in continuare un tratat internaţional, convenit si semnat de statele membre, având loc doar o schimbare a denumirii .
Raportat la proiectul de tratat instiuind o Constituţie pentru Europa, in Tratatul de la Lisabona se foloseşte o terminologie mai neutra cu privire la enunţarea caracteristicilor federale(renunţarea la noţiunile de lege si lege-cadru, simbolurile Uniunii sunt menţionate doar intr-o declaraţie anexa), dar menţine principiul supremaţiei dreptului comunitar in raport cu dreptul naţional.
In Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, la articolul 2A se delimitează competentele intre Uniune si statele membre. Astfel daca ,,În cazul în care tratatele atribuie Uniunii competenţă exclusivă într-un domeniu determinat, numai Uniunea poate legifera şi adopta acte cu forţă juridică obligatorie, statele membre putând să facă acest lucru numai în cazul în care sunt abilitate de Uniune sau pentru punerea în aplicare a actelor Uniunii. În cazul în care tratatele atribuie Uniunii o competenţă partajată cu statele membre într-un domeniu determinat, Uniunea şi statele membre pot legifera şi adopta acte obligatorii din punct de vedere juridic în acest domeniu. Statele membre îşi exercită competenţa în măsura în care Uniunea nu şi-a exercitat competenţa. Statele membre îşi exercită din nou competenţa în măsura în care Uniunea a hotărât să înceteze să şi-o mai exercite.” Si in domeniile in care statele membre sunt pe deplin competente, competenta Uniunii nu este exclusa in intregime.
Astfel, precum se precizează in articolele următoare, Competenţa Uniunii este exclusivă în domeniile: uniunea vamală; stabilirea normelor privind concurenţa necesare funcţionării pieţei interne; politica monetară pentru statele membre a căror monedă este euro; conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul; politica comercială comună.
Competenţele partajate între Uniune şi statele membre se aplică în următoarele domenii principale: piaţa internă;politica socială, pentru aspectele definite în prezentul tratat;coeziunea economică, socială şi teritorială; agricultura şi pescuitul, cu excepţia conservării resurselor biologice ale mării; mediul; protecţia consumatorului; transporturile;reţelele transeuropene; energia;spaţiul de libertate, securitate şi justiţie; obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, pentru aspectele definite în prezentul tratat.
Uniunea este competentă să desfăşoare acţiuni de sprijinire, de coordonare sau completare a acţiunii statelor membre. Prin finalitatea lor europeană, aceste acţiuni au următoarele domenii: protecţia şi îmbunătăţirea sănătăţii umane, industria,cultura, turismul,educaţia, formarea profesională, tineretul şi sportul, protecţia civil, cooperarea administrativă.
Se observa ca Uniunea are competente multiple, fapt ce ar putea sugera o diminuare a puterii a autorității naţionale. Insa trebuie analizat Protocolul privind rolul parlamentelor naţionale in Uniunea Europeana:,,Documentele de consultare ale Comisiei (cărţi verzi, cărţi albe şi comunicări) se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale la data publicării acestora. De asemenea, Comisia transmite parlamentelor naţionale și programul legislativ anual, precum şi orice alt instrument de programare legislativă sau de strategie politică, simultan cu transmiterea acestora Parlamentului European şi Consiliului. Proiectele de acte legislative adresate Parlamentului European şi Consiliului se transmit parlamentelor naţionale. Proiectele de acte legislative emise de Comisie se transmit direct de Comisie parlamentelor naţionale, în acelaşi timp în care se transmit Parlamentului European şi Consiliului. Proiectele de acte legislative emise de Parlamentul European se transmit direct de Parlamentul European parlamentelor naţionale.
Parlamentele naţionale pot adresa preşedintelui Parlamentului European, al Consiliului şi, respectiv,al Comisiei, un aviz motivat privind conformitatea unui proiect de act legislativ cu principiul subsidiarităţii, în conformitate cu procedura prevăzută în Protocolul privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii.
Se prevede un termen de opt săptămâni între data la care un proiect de act legislativ este pus la dispoziţia parlamentelor naţionale în limbile oficiale ale Uniunii Europene şi data la care proiectul în cauză este înscris pe ordinea de zi provizorie a Consiliului, în vederea adoptării acestuia sau în vederea adoptării unei poziţii în cadrul unei proceduri legislative. Sunt posibile excepţii în cazuri de urgenţă, ale căror motive sunt indicate în actul sau în poziţia Consiliului. Cu excepţia cazurilor de urgenţă, motivate în mod corespunzător, nu se poate ajunge la niciun acord asupra unui proiect de act legislativ în cauză în decursul acestor opt săptămâni.”
Se încearcă astfel o implicare cat mai activa a Parlamentelor statelor membre atât pentru ai face interesaţi pe parlamentarii naţionali de acţiunile Uniunii , dar si pentru a evita criticile statelor membre si a euroscepticilor.
Din perspectiva Tratatului asistam la o europenizare tot mai accentuata a dreptului naţional. S-au făcut paşi serioşi in crearea unui spaţiu judiciar comunitar, in influenţarea dreptului penal, admiţându-se dispoziţii minimale pentru armonizarea acestuia in materia terorismului, crimei organizate si a traficului de fiinţe umane sau a dreptului civil (proiectul de Cod civil european). Prin acestea trasându-se anumite linii in practica judiciara a statelor membre, inclusiv România.
România declara ca drapelul reprezentând un cerc cu douăsprezece stele aurii pe fond albastru, imnul extras din ‚Oda bucuriei’ din Simfonia a IX-a de Ludwig van Beethoven, deviza ,,Unita in diversitate”, euro ca moneda a Uniunii si ziua Europei sărbătorita pe data de 9 mai, continua sa reprezinte simbolurile comune a cetăţenilor Uniunii Europene si ale legăturii lor cu aceasta. Un alt aspect care poate fi considerat in opoziţie cu caracterul naţional al statelor membre este cetăţenia Uniunii, insa prin articolul 8 se precizează ca aceasta are mai mult rolul de a egaliza cetăţenii Uniunii si nu de a înlocui cetăţenia naţionala: ,,În toate activităţile sale, Uniunea respectă principiul egalităţii cetăţenilor săi, care beneficiază de o atenţie egală din partea instituţiilor, organelor, oficiilor şi agenţiilor sale. Este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru. Cetăţenia Uniunii se adaugă cetăţeniei naţionale şi nu o înlocuieşte pe aceasta’’.
In concluzie normele existente au fost însă concepute pentru o Uniune mult mai mică, o Uniune care nu se vedea nevoită să se confrunte cu provocări globale cum ar fi schimbările climatice, o recesiune mondială sau criminalitatea transfrontalieră internaţională. Uniunea are potenţialul și angajamentul de a se lupta cu aceste probleme, dar poate face acest lucru doar îmbunătăţindu-și modul în care funcţionează. Acesta este scopul Tratatului de la Lisabona. Prin acesta, Uniunea devine mai democrată, eficientă și transparentă.

[1] http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83

[2] Vasile Boari , Criza identitatii europene. De la ,,Sufletul Europei” la “Europa Tratatelor”.

[3] Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona-modificare si reformarea Uniunii Europene, RRDC numarul 2/2008

[4] Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona-modificare si reformarea Uniunii Europene, RRDC numarul 2/2008

[5] P. Reutor Droit international puplic, Presses universitaires de France, 1963, p 128

[6] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p 81

[7] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p 84

[8] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p 83

[9] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p86 si urm.

[10] J C.Gautron

[11] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p89

[12] A.Hauriou, J Gicquel, P.Gelard,, Dreptul constitutional si institutiile politice’’

[13] Anamaria Groza, Uniunea Europeana. Drept institutional, 2008, p91

[14] I. Pernice, F.Mayer De la constitution compose de l’Europe

[15] Ion M Anghel , Scurte consideratiuni asupra modului de stabilire a competentelor Uniunii europene in regimul Tratatului de la Lisabona, RRDC nr. 1/2009

[16] in cazul Romaniei, motivul acesta nu are rezultat, din simplul motiv ca parlamentarii nostrii sunt dezinteresati de domeniile in care ei ar trebui sa actioneze, ce sa mai spunem de implicarea in domeniile de competenta a Uniunii.

[17] Andrei Popescu, Tratatul de la Lisabona-modificarea si reformarea Uniunii Europene, RRDC nr 2/2008

[18] Insa unde e distinctia intre simbolutile nationale a Romaniei si simbolurile Uniunii? Care primeaza?

Originalitatea sistemului bicameral roman

George — Fri, 05 Mar 2010 12:38:56 +0000

Autor: Roxana Maris

Bicameralismul ce caracterizeaza structura Parlamentului roman se evidentiaza in primul rand prin ineficienta. Nu aducem o imputare sistemului ales ci avatarurilor acestuia pe fondul a aproximativ doua decenii.

Bicameralismul romanesc in contextul postdecembrist» Bicameralismul romanesc “reformat”» Rolul Camerelor» Bibliografie»

Prin Decretul – lege nr. 92/1990, s-a optat pentru o structura parlamentara bicamerala, motivul invocat fiind cel al traditiei: amintirea rolului pe care l-a jucat acel parlament unicameral, care a fost Adunarea Electiva organizata de Conventia de la Paris din 1858, in zadarnicirea incercarilor de a se legifera reforma electorala si cea agrara, a contribuit in mare masura la instaurarea traditiei bicameralismului.¹ Din perspectiva istorica, se poate afirma ca bicameralismul romanesc a aparut in 1864, iar Senatul – Camera Secunda – a fost instituit ca un instrument de sprijin pentru puterea executiva (Domn, Rege) in cadrul Parlamentului.
Un alt argument sustine revenirea la modelul bicameral din perspectiva unor factori psihologici si politici.² Psihologic, este manifestarea, reactia fireasca la modelul socialist in care puterea legislativa era detinuta de un organism unicameral, iar sub aspect politic este vorba de revenirea în viaţa politică a ţării a unor partide legate istoric de un Parlament bicameral. Este evident ca aspectul psihologic prevaleaza, avand in vedere relicvele unor mentalitati marcate de regimul comunist care dainuie pana in ziua de azi.

Spre deosebire de modelele anterioare ale Parlamentului Romaniei, cel actual trebuia se adapteze la noi principii democratice precum si sa tina cont de faptul ca rolul Camerei Secunde nu mai putea fi legat de reprezentarea elitelor (de orice fel ar fi ele, in conditiile in care democratia moderna inseamna egalitatea tuturor cetatenilor si, implicit, si a voturilor lor) sau de impartirea puterii legislative cu Regele.
Este un fapt cunoscut ca statele federale adera la sistemul bicameral, din ratiuni logice si practice, iar unicameralismul este asociat statelor unitare. Acesta este oarecum “modelul standard”, desi sunt numeroase exceptii, cum este si cazul actual al Romaniei. Trebuie mentionat faptul ca fiecare in parte prezinta avantaje si dezavantaje si ponderea acestora in practica este conditionata de mentalitate si de pragmatismul uzitat.
Prin urmare, Parlamentul este alcatuit din Camera Deputatilor si Senat.¹ Amandoua Camerele sunt alese prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, fiind alese pentru un mandat de 4 ani. Prerogativele cu care sunt investite sunt identice, cu exceptia aparentei inegalitati datorata prerogativei constituite exclusiv in favoarea Senatului : Avocatul Poporului era numit de Senat, dar si aceasta a fost apoi aplatizata de reguli corelative ori de complinire.² Camerele au aceeasi legitimitate, prin urmare avem de-a face cu un bicameralism integral sau perfect.³ Camerele Parlamentului, daca sunt egale, se vor impiedica reciproc sa devina despotice sau suport ale unui regim autoritar. Insa, un lucru nu trebuie omis: Senatul este mai restrains ca numar de membri decat Camera Deputatilor, ceea ce poate avea ca si consecinta anularea semnificatiei voturilor senatorilor atunci cand dezbaterea se face in sedinta comuna.

Ca urmare a revizuirii Constitutiei in 2003 s-a adoptat un sistem de bicameralism functional.¹ Ce vrea sa insemne asta? Un sistem de lucru functional pentru optimizarea deciziei in Parlament. In acest scop Camerele au fost specializate (art. 75, Constitutie). S-a urmarit prin aceasta diferentierea celor doua Camere, asigurarea celeritaii procesului legislative, inlaturarea procedurii de mediere intre cele doua Camere.
Se pare insa ca rezultatul nu a fost cel scontat. Cele doua Camere sunt alese pe baza acelorasi proceduri electorale, sunt guvernate de aceeasi majoritate politica; astfel, ele sint identice, neexistand un dialog care sa conduca la cresterea calitativa a legislatiei. Celeritatea procesului legislativ nu este deloc imbunatatita, actuala legislatie fiind un amalgam si o reala problema. Cele doua Camere ale Parlamentului functioneaza cu intermitente monocamerale: cele mai importante decizii (investirea Guvernului, motiunea de cenzura, asumarea raspunderii, adoptarea bugetului etc.) sunt luate in sedintele comune.
Problema “sedintei comune” este una daca nu controversata, cel putin impartita ca si pareri. Pe de-o parte, Parlamentul nostru functioneaza in ultima instanta chiar si in materie de legiferare ca o Camera unica² -“bicameralism unicameral”³. Pe de alta parte, sedinta comuna nu constituie o a treia structura, intermediara intre primele doua, ci doar o modalitate de lucru in comun a Camerelor.

Dezbaterea si adoptarea proiectelor de legi si a propunerilor legislative se realizeaza intr-o prima si o secunda lectura, cea de-a doua fiind definitiva. Desi prin faptul ca a doua lectura se face de o alta adunare, ceea ce ar trebui sa asigure o perceptie critica mai accentuata, in planul real deseori, cele doua Camere se paralizeaza reciproc, transformand procedura legislativa intr-o agitatie, sau mai rau, intr-o miscare parazitara.
Fiecare Camera dezbate si adopta “in prima lectura” anumite proiecte de legi si propuneri legislative cu obligatia de a se pronunta, cu exceptia codurilor si a altor legi de complexitate deosebita, in 45 de zile; daca se depaseste acest termen, se considera proiectele de legi sau propunerea legislativa adoptata; dupa adoptare sau respingere de catre prima Camera sesizata, proiectul sau propunerea legislativa se trimite celeilalte Camere care va decide definitiv.¹ De aici tragem concluzia ca in ipoteza dezinteresului manifestat, legile trec prin adoptare tacita conducand la debitul mare de modificari legislative.
Camera de reflectie –Camera decizionala. Intre acesti doi poli nu este exercitata nicio forta de influenta, avand in vedere ca, practic, procesul legislativ se repeta. Prin urmare, sistemul devine costisitor si superficial.
Bicameralismul in Romania nu este consacrat in mod riguros in materie de legiferare.² In cazul in care comisia de mediere nu ajunge la un acord sau daca una din Camere nu aproba raportul comisiei de mediere, textele aflate in divergenta se supun dezbaterii in sedinta comuna.

In contextual actual, rezolvarea nu este hazardarea in ceea ce priveste schimbarea sistemului bicameral cu unul unicameral. Este adevarat ca intr-un stat unitar este solutia optima dar nu trebuie sa eludam problemele de fond pe care statul roman le are si atata timp cat nu reactioneaza, orice structura a Parlamentului va fi nesatisfacatoare.

¹ Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice –tratat elementar, 2000
² Cristian Ionescu, Drept constitutional si institutii politice, 2004
¹ art 62, alin 1, Constitutie
² Ion Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, 2006
³ Ioan Muraru, Mihai Constantinescu, Drept parlamentar romanesc, 2005
¹ Ioan Muraru, Mihai Constantinescu- Drept parlamentar romanesc, 2005
² Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, 2000
³ Ion Deleanu, Institutii si proceduri constitutionale, 2006
 ibidem 1
¹ Constitutie, art. 75, alin (2), (3)
² Tudor Draganu, Drept constitutional si institutii politice, 2000

Ideea de dreptate

George — Thu, 04 Mar 2010 07:38:40 +0000

Autor: Bogdan Buta

Motto: “Noţiunea de dreptate a unei societăţi se schimbă după timp” Eschil

Introducere» Definirea conceptului» Dreptatea pentru Platon și Aristotel» Contractualiștii»
Antagonismul societate deschisă - societate închisă» Teorii alternative» Bibliografie»

Noţiunea de dreptate nu poate fi analizată separat de conceptele de libertate şi egalitate. Întrebarea de la care trebuie pornită această discuţie este: există un Bine comun, realizabil şi spre care toţi aspirăm? Întrebarea este retorică în condiţiile în care în Epoca Luminilor, economistul englez Adam Smith, enunța în Avuția Națiunilor o lege care a stat la baza societăților timp 4 secole. Astfel, Scopul fiecăruia dintre noi este ca fiecare să facă tot ce este posibil pentru a-și atinge satisfacția materială și spirituală. John Stuart Mill completa în secolul XIX această convingere, considerând că acțiunile noastre trebuie cenzurate în funcție de efectul pe care îl au față de ceilalți. Această concepție a rămas cunoscută drept utilitarism. Totuși contemporanii săi au ignorat acest fapt sau au interpretat greșit lucrarea Despre Libertate, lucru extrem de plauzibil, întrucât Mill încearcă să reglementeze în lucrarea sa relația între Stat și individ, statuând perspectiva statului minimal, care nu intervine decât atunci când acțiunea unui individ va atinge drepturile celorlalți . ”Principiul celei mai mari fericiri”, este ”o existență ferită pe cât posibil de durere și cât mai bogată posibil în plăceri atât în privința calității, cât și a cantității” . A fost nevoie de un alt economist, John Nash , care pentru teoria echilbrului a primit premiul Nobel în 1994. Acesta demonstra prin calcule complexe, adevărul celor spuse de Smith și Mill.
Așadar, premisa de la care plecăm, este existența unui raport de alteritate, eu-ceilalți. Fiecare este responsabil pentru actele sale , spunea Sartre. Prin urmare trebuie analizată originea dreptății, în relaţie cu statul sau cu individul, pentru că libertatea absolută de care vorbea filosoful existențialist, e circumscrisă în majoritatea cazurilor distincției Bine-Rău. Desigur că aparatul logic ne poartă către o discuție asupra moralei, dar considerăm că aceasta e necesară. Pentru Friedrich Nietzsche, natura binelui și răului nu trebuie căutată nici în ”prejudecata teologică” și ”nici dincolo de lume”, ”într-adevăr, vă zic, binele și răul, noțiuni crezute de nestrămutat, nici nu există” . Problema pe care el o ridică, este în ce măsură, identificarea Binelui și a Răului ajută umanitatea să progreseze. Conform filosofului, Binele și Răul se regăsesc în originea de a trăi, mai precis în voința stăpânului și voința sclavului. Astfel morala ar trebui înțeleasă din două perspective, ”morala stăpânului” pe de o parte, și ”morala sclavului” pe de altă parte. Nietzsche indentifică că sursele distincției bine-rău pentru cel slab sunt resentimentul și utilitatea, pe când cel puternic consideră că valorile sale se află dincolo de bine și de rău, încrederea în sine fiind principala sa sursă de putere . Acest izvor de egoism, la care se referă Nietzsche, este și pentru Kant un punct cardinal. În Întemeierea metafizicii moravurilor, filosoful german identifică egoismul ca sursă principală a acțiunilor, cenzurate doar de anumite obligații morale, care își au izvorul în conceptul de Datorie. Împlinirea datoriei reprezintă ”condiția unică și universală a demnității de a fi fericit”. Aşadar, se observă că morala gravează drumul pe care merge dreptatea, alături de libertate şi de egalitate.
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

Atunci când ne referim la dreptate asociem cel mai adesea și ideea de Bine, deci și de morală, de care am discutat anterior. În general, dreptatea este considerată una din trăsăturile fundamentale ale unei societăți. Sensul primar al dreptății se referă la modul în care indivizii sunt tratați în societate de către ceilalți indivizi sau de societate în ansamblu. Se asociază popular și ideea de justiție, de a da fiecăruia ceea ce i se cuvine, făcându-se apoi o distincție între ceea ce i se cuvine ca merit și ceea ce i se cuvine ca răsplată. Romanii spuneau că ”dreptul esta arta binelui și a dreptății”, adică vedeau dreptul ca mijloc de împărțire a dreptății. Astfel ajungem la o clasificare a lui Aristotel, dreptatea distributivă, ale cărei reguli impun un anumit mod de distribuire sau împărțire a bunurilor și dreptatea retributivă sau dreptatea bazată pe recompensă sau pedeapsă. Se observă că în ambele cazuri avem de-a face cu o dreptate procedurală, cu o anumită modalitate de a face dreptate. Vom analiza în continuarea evoluției ideii de dreptate, dar și disputa din secolul XX dintre egalitarism și teoriile alternative de dreptate socială.
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

În analiza cetății ideale din Republica , Platon pune problema dreptății în formula sa clasică și o caracterizează în două sensuri. În primul apare în ipostaza de virtute care face cu putință ca alte virtuți să ia ființă. În al doilea rând apare ca ”oikeopragie”, în sensul că fiecare locuitor din cetate trebuie să facă ceea ce îi este propriu. Pentru filosoful grec, dreptatea este cea mai frumoasă ”specie de bine”.
În dialogul din Republica, personajul Socrate combate punctul de vedere al sofiștilor, conform căreia nedreptatea este mai profitabilă, iar dreptatea doar o nobilă neghiobie. Pentru a aduce contraargumente la acest punct de vedere, Platon se folosește de mitul lui Gyges. El povestește legenda unui păstor aflat în slujba regelui Lydiei care, intrat in posesia unui inel fermecat, putea să se faca nevăzut oricând voia. Prin această legendă, se încearcă explicarea comportamentului în condițiile în care, știindu-se nevăzut, omul poate întreprinde acțiuni drepte sau nedrepte. Soluția oferită de Platon este aceea că statul nu va fi drept atât timp cât părțile sale nu vor acționa în baza ”oikepragiei”, tot așa și omul va fi drept, dacă toate părțile sufletului își vor împlini funcțiile. Concepția lui Platon diferă de ideile noastre referitoare la dreptate, dacă noi înțelegem un gen de egalitate în tratamentul indivizilor, filosoful grec consideră dreptatea ca fiind o proprietate a statului.
Aristotel însă, vede dreptatea dintr-un alt punct de vedere, mult mai larg și mai complex. Astfel el analizează în Etica nicomahică și în Politica conceptul de dreptate, care nu mai are aceeași valoare ca la Platon. Dreptatea nu mai este o virtute oarecare și nici parte integrantă a acesteia, este virtutea perfectă, ”dreptatea concentrează în ea întreaga virtute.” În ceea ce privește natura ei, dreptatea apare ca habitus și ca medietate. Prima ipostază de habitus sau de obișnuință apare doar ca un efect al rațiunii asupra faptelor omului, și nu a afectelor, ea este ”însăși natura specifică a virtuții” . În ceea ce privește cea de-a doua ipostază, filosoful grec consideră că omul e mereu înclinat când spre exces, când spre insuficiență, iar dreptatea apare ca ”dispoziție habituală ce păstrează linia de mijloc”.
Partea inedită a filosofiei lui Aristotel o reprezintă clasificarea dreptății în general și particular. Prima se referă la egalitatea numerică în cetate și în fața legii. În cazul celei de-a doua se disting dreptatea corectivă, care are la bază tratamentul egal al indivizilor și dreptatea distributivă, conform căreia repartiția avantajelor și a onorurilor se realizează pe baza principiului proporționalității. Astfel e introdus conceptul de egalitate proporțională, oamenii sunt egali numai în cazul în care au merite egale. De inspirație arisotelică vor fi cele două curente moderne, al egalității și al echității. Înainte de a se aborda problema necesităţii unei egalităţi universale sau a unei forme de distribuire a dreptăţii, principala sursă de preocupare a filosofilor a fost identificarea izvorului de inegalitate şi implicit de nedreptate. Astfel a apărut teoria contractualistă.
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

Teoria contractualistă consideră că ordinea socială este consecinţa unui acord între indivizi, ce renunţă la libertatea nelimitată pentru a obţine respectarea anumitor drepturi. Punctul comun al tuturor teoriilor contractualiste este recursul la starea primară a omului. Astfel filosofii iluminiști consideră că omul se află într-o stare de libertate absolută la origini, și mai mulți factori precum insecuritatea și nedreptatea, i-au determinat să renunțe la acea libertate totală și să mandateze statul să reorganizeze societatea, pentru ca a se atinge țelul ultim, fericirea tuturor. Acest acord de cedare a unor drepturi poartă numele impropriu de contract social și are la bază dreptul natural.
Unul din întemeietorii dreptului natural a fost jurisconsultul olandez, Hugo Grotius. În opinia sa patru precepte fundamentale orientează dreptul natural:
• Respectarea a tot ce e al altuia
• Respectarea angajamentelor
• Repararea pagubelor pricinuite altora
• Pedeapsa echitabilă a celor care încalcă aceste principii
Pe baza acestor principii, Grotius consideră că mai mulți oameni liberi și egali s-au unit de bunăvoie într-o organizație statală, pentru a se pune la adăpost de primejdii și în vederea folosului reciproc, transferând puterea de decizie și de coerciție, în mâna unui singur om sau a mai multora, necondiționat .
Un alt filosof al acestui drept natural este Thomas Hobbes, care în marea sa operă Leviathan își prezintă viziunea sa politică. Astfel omul nu este bun de la natură, este dominat de egoism, caută exclusiv binele propriu. Dacă ar exista o libertate absolută, aceasta ar fi guvernată de o permanentă stare de război, bellum omnium contra omnes. Pentru a se desprinde de această stare de anarhie, omul trebuie să renunțe la dreptul său originar și să-l ofere unui suveran, care să impună legi, să stabilească ce e just și injust, să împartă dreptatea. Statul devine astfel o creație artificială, care are o putere nelimitată asupra celorlalți . Critica, care i se aduce, este aceea că el renunță la tot doar pentru instaurarea ordinii, crezul său fiind o ilustrare fidelă a cuvintelor lui Ludovic al XIV-lea, ” Statul sunt eu”.
La polul opus se situează John Locke, care are o concepție total diferită asupra stării primare. El consideră ca omul este sociabil de la natură și combate ideea de stare asocială, considerând că societatea e cadrul natural al omulului. Filosoful englez e de părere că deși i-au fost delegate anumite puteri, suveranul nu se poate folosi în mod discreționar de ele, el reprezentând însuși o reafirmare a libertății naturale . E introdusă de către Locke și ideea de legitimitate a puterii publice, care poate fi revocată de voința populară, nemulțumită de modul de conducere.
Unul din exponenții teoriei contractualiste este Jean Jacques Rousseau. Pentru gânditorul francez, starea naturală, anterioară oricărei guvernări era starea edenică a absenţei oricărui conflict între oameni. Societatea este cea care l-a corupt pe om, prin apariția proprietății. Atât în Discurs asupra originii și fundamentelor inegalității dintre oameni cât și în Contractul social, Rousseau caută să afle originea civilizației, și o găsește sub forma unui stigmat, care a mutilat social omul, societatea.
Aceasta a apărut în conştiinţa oamenilor o dată cu ideea de proprietate – sursa inegalităţilor şi nefericirii oamenilor. În vederea realizării unui cadru social în care să se respecte atât libertatea, cât şi dreptatea, el propune ideea unui contract social, în care indivizii participanţi îşi pun în comun drepturile şi libertatea, se supun voinţei generale rezultate din însumarea tuturor voinţelor membrilor întregului. Fiecare decide atât pentru sine, cât şi pentru ceilalţi, în egală măsură; libertatea şi dreptatea îmi aparţin în măsura în care aparţin şi celorlalţi. Pentru filosoful francez, legile sunt expresia condensată a voinţei indivizilor şi urmăresc dorinţa indivizilor: respectarea libertăţii şi a dreptăţii.
Au existat o serie de critici care au subliniat limitele acestei concepţii. David Hume a respins teoria contractului social, întrucât apelând la convingeri şi idealuri morale precum dreptatea, este posibil să explicăm apariţia guvernământului şi supunerea indivizilor faţă de autoritate. Statul a apărut, după filosoful englez, pur și simplu, deoarece oamenii au înțeles că este în folosul lor să sprijine o autoritate care poate impune respectarea unor așa-zise reguli de dreptate. O altă interpretare menită să lărgească sfera de înțelegere a acestor concepții este cea politică. Toți acești filosofi trăiau în epoca absolutismului politic. Dacă Hobbes a încercat o legitimare a originii puterii concentrate într-o singură mână, Locke și Rousseau au pregătit punctele programelor revoluțiilor din țările de origine.

Filosoful englez John Stuart Mill, inspirat de concepțiile predecesorilor săi, a oferit o variantă de dreptate socială, combinată cu legătura indispensabilă dintre stat și individ. El susţine că sentimentul dreptăţii este lipsit de puritate, fiind izvorât din dorinţa de a pedepsi pe cei ce încalcă regulile. Acest sentiment, prin aplicarea universală în societate, e transformat în regulă de conduită necesară realizării binelui umanității. Societatea are astfel, nu numai rolul de a asigura un cadru legal în care cei ce încalcă regulile să fie pedepsiţi, dar și dreptul de a se proteja şi a proteja pe indivizi de încălcări ale regulilor.
Ideea de dreptate, spune Mill în Utilitarismul, presupune două lucruri: o regulă de conduită cu un puternic caracter moral, ce asigură un spaţiu inviolabil și un sentiment ce sancţionează regula, alimentată de dorinţa ca aceia care încalcă regula să fie pedepsiţi. Dreptatea se realizează în vederea conservării drepturilor omului, bazându-se pe sentimentele sociale ale umanităţii. Ea tinde către utilitatea generală, fiind un nume pentru anumite clase de reguli morale ce privesc mai direct esenţa bunăstării generale, reguli ce sunt mai obligatorii decât orice alte reguli pentru îndrumarea vieţii. După cum spunea Eschil, “noţiunea de dreptate a unei societăţi se schimbă după timp”.
Pe baza acestor principii se vor dezvolta începând cu secolul XX statele democratice liberale, având ca obiectiv creșterea importanței deciziilor individuale și asigurarea exercitării depline a libertăților individuale. Democrației, care privește individul ca fiind valoare supremă, i se opune totalitarismul, care a avut ca sursă de inspirație socialismul, aceasta fiind la rândul ei o formă a egalitarismului, concepție nocivă referitoare la dreptate. În Capitalul, Karl Marx a înfăţişat baza economică obiectivă a antagonismului dintre proletariat şi burghezie şi a arătat că rolul clasei muncitoare este de a fi constructorul societăţii comuniste, dând astfel socialismului ştiinţific fundamentul său teoretic. El vede omul ca fiind o fiinţă cu nevoi naturale care, pentru a şi le satisface, produce mijloace materiale, precum relaţii economice şi raporturi social-politice. El combate liberalismul lui Mill, considerând că aceste principii constituante ale capitalismului conduc la o societate industrială în care omul este alienat şi înstrăinat de sine însuşi şi care realizează o dezumanizare a omului prin faptul că forţa de muncă e vândută ca marfă.
Ca o soluție alternativă el propune socialismul, o societate bazată pe principiul posesiei comune a forţelor materiale de producţie. Pentru Marx, bunurile obţinute prin muncă sunt distribuite după nevoile fiecăruia, munca nu este o calitate materială sau valoare a produselor, iar producătorii nu fac schimb de produse. Conştiinţa individuală nu este independentă, nu este sursă a valorii şi a sensului, ci este determinată de către existenţa socială, individul este avut în vedere doar prin prisma clasei sociale, doar ca element neutru al structurilor economice și politice .
Având ca și principal argument, eșecul tuturor statelor socialiste, care au evoluat însă și spre totalitarism, filosoful englez Karl Popper aduce o critică acidă regimurilor totalitare care s-au folosit de doctrina socialistă pentru a-și legitima puterea. În Societatea deschisă și dușmanii ei, Popper redefinește democrația ca fiind forma de guvernământ opusă oricărei forme de totalitarism. Alte caracteristici ale democrației sunt: binele indivizilor este mai presus decât cel al societăţii și orice formă de guvernare este “raţională”, adică poate fi supusă discuţiei critice. El aseamănă regimurile totalitare cu un organism, unde diferențierea de clase nu există, ci doar un grup conducător, oligarhic și mizantrop, cu interese pur personale. Cât privește teoria dreptății, este de părere că superioritatea rasială, intelectuală și morală nu constituie o justificare pentru anumite prerogative. Consideră Declinul Occidentului a lui Spengler o eroare regretabilă, aducând contraargumente de ordin logic la teoriile prezentate de german. În final filosoful englez nu propune nicio soluție practică, ci consideră că doar din greșeli și din experiență se învață, democrația este pentru el, ca și pentru Winston Churchill, cea mai bună formă de guvernământ care există .

O abordare originală a teoriei dreptății îi aparține lui Friedrich Hayek, care consideră că ”doctrinele au jucat întotdeauna mai degrabă un rol de frână decât unul de motor al procesului civilizator” . Astfel, el se detașează de orice teorie politică sau economică, susținând doar supremația dreptului, care are un dublu rol, previne privilegiile pe care o economie planificată le-ar putea produce și garantează fiecăruia șanse obiective egale. Hayek propune o ”egalitate formală” diferită de ”dreptatea formală” care urmărește uniformizarea materială și de fond a indivizilor. El distinge egalitatea în fața legii de egalitatea materială, stări care nu vor fi atinse niciodată concomitent, iar orice încercare de distribuire a dreptății în funcție de merit a societății este un pericol la adresa democrației. El e de părere că pentru a obține ”același rezultat în cazul unor oameni diferiți, este necesar să-i tratezi în mod diferit. A le da unor indivizi diferiți aceleași posibilități obiective nu e totuna cu a le acorda aceeași șansă subiectivă” , în caz contrar tratamentul unitar ar conduce la adâncirea inegalității existente.
În Constitution of Liberty, Hayek identifică trei factori majori de stabilire a gradului de inegalitate la nașterea individului: familia, moștenirea și educația pe care o va primi pe parcurs. Un alt factor variabil, dar nu esențial este factorul geografic. Egalitarienii consideră că unele abilități și capacități dobândite de un individ, având factori originari favorabili, nu sunt la fel de valoroase cu cele dobândite într-un cadru mai puțin favorabil. Din ce motiv ne întrebăm această distincție, de ce aceleași lucruri sunt utile societății și altele nu? Egalitarienii nu au putut răspunde la această întrebare, putând dar să invoce premisa greșită, ”toți ne naștem egali”. De ce greșită? Hayek consideră că nu putem să disociem nuanțele egalității decât dacă ne detașăm de această concepție populistă. Maxima lui Friedrich Schiller, ”toți oamenii sunt egali, chiar dacă s-au născut în lanțuri”, este interpretată greșit, întrucât se face trimitere la egalitatea în fața legii și nu a egalității ideale.
Ce s-ar întâmpla dacă am încerca să implementăm sistemul din cetatea ideală a lui Platon, în care nu există familie, iar copiii cresc fără a-și cunoaște părinții? Hayek identifică două tipuri de moșteniri: materială și spirituală. Practic nu va mai exista noțiunea de moștenire, tradiția își va pierde valoarea sa intrinsecă, iar evoluția biologică și culturală nu va mai fi posibilă. Chiar dacă egalitariștii nu propun o ștergere cu buretele a valorilor familiei, ei doresc o îngrădire a moștenirii. De vreme ce acceptăm că o familie trebuie să dea totul pentru a-i oferi o moștenire, atât spirituală cât și materială, nu e drept să limităm această moștenire. Totodată cine ar putea fi în măsură să pună în aplicare această metodă? În cele mai multe cazuri, dacă s-ar opera cu această soluție, familia s-ar folosi de influența dobândită pentru a favoriza dezvoltarea copilului, chiar dacă indirect, existând în continuare o inegalitate între copii. Dacă primii doi factori nu pot fi influențați și nu pot fi modificați pentru a se încerca o egalizare, egalitarienii s-au legat de sursele de inegalitate ce izvorăsc din educație. Ei spun că ar trebui să existe aceleași circumstanțe ale formării. Totodată ei susțin ideea implementării unui test care să stabilească cine merită și cine nu să beneficieze de cele mai ridicate standarde de educație. Contraargumentul pe care îl aduce Hayek este că intervenția statului într-un asemenea domeniu ar limita accesul la cultură, ceea ce ar duce la o altă sursă de inegalitate.
Concluzia lui Hayek este că întreaga filosofie egalitaristă se bazează pe invidie și are izvoare reacționiste față de starea socială existentă. Criza sistemului lor, spunea Hayek, constă în nebuloasa ce învăluie diferența dintre valoare și merit. Pentru că ei consideră că fiecare trebuie să primească ce merită și nimic mai mult, filosoful englez se întreabă retoric, cum va avea loc această retribuire în situația în care cineva va munci enorm, dar va eșua din cauze care nu depind de el, sau cineva va reuși accidental să realizeze ceva, deși nu a întreprins nici cel mai mic efort. Totodată, recompensarea ar presupune cunoașterea calităților respectivului individ, a gradului de încredere în sine și a eforturilor depuse, ori nimeni nu poate aprecia obiectiv acești factori, ajungându-se astfel la situația inițială .
O altă teorie alternativă este cea a lui John Rawls. Acesta problematizează mai ales temeiurile și posibilitățile instituirii societății drepte. Pentru aceasta el recurge la situația primară a omului. Sub ”vălul de ignoranță” membrii ipotetici ai societății decid condițiile unui nou contract. Ei nu cunosc tradițiile din care provin, viitoarea lor poziție socială, nici chiar propriile interese. Scopul experimentului este ca participanții să cadă de acord asupra unei proceduri echitabile, ”care să ne asigure că principiile care vor fi acceptate sunt drepte”. Ideea vălului de ignoranță vizează eliminarea intereselor particulare care viciază dreptatea. În O teorie a dreptății el își expune concepția asupra dreptății, sub forma a două principii. Primul concetrează trei idei: libertatea, egalitatea și recompensa pentru activitățile ce contribuie la binele comun. Cel de-al doilea accceptă inegalitatea atâta timp cât fiecare participant va avea un beneficiu de pe urma acestei stări de nedreptate.
La fel cum istoria își urmează neîntrerupt cursul, la fel spirala lui Hegel își continuă evoluția. Consider că cele două teorii alternative tind spre capătul acestei spirale, reprezentând faza de sinteză a tuturor divagațiilor pe marginea acestui subiect care au existat.
După cum am încercat să ilustrez, ideea de dreptate a suferit numeroase interpretări de-a lungul timpului odată cu apariția de noi și noi teorii filosofice. Dreptatea a ocupat un loc central în filosofia multor gânditori, dar a fost folosită și în scopuri politice, pentru a legitima unele excese în timpul diferitelor forme de guvernare. Discuțiile despre dreptate au născut aceleași controverse ca și cele despre religie, devenind un veritabil ”opium al popoarelor”, după cum spunea Marx. Referitor la adevăr și la cunoaștere, cel mai bine descrie acestă situație Popper, asemănând-o cu cea a unui alpinist, care în escaladarea sa nu vede nimic în jur, din cauza norilor, și care crede că a atins vârful , dar de fapt a atins un vârf secundar.
Fiecare om are propria concepție asupra ideii de dreptate, în funcție de nivelul de erudiție la care a ajuns, de societatea în care trăiește și de propriile interese.

[1] John Stuart Mill, Despre Libertate, Editura Humanitas, București, 2005, p. 30
[1] John Stuart Mill, Utilitarismul, în Valentin Mureșan, Utilitarismul lui J. S. Mill, Editura Paideia, București
[1] John Nash, Equilibrium Points in N-person Games, în Proceedings of the National Academy of Sciences 36 (1950), p. 48–49
[1] Jean-Paul Sartre, Existențialismul este un umanism, Conferință publică, Paris, 1946
[1] Friedrich Nietzsche, Așa grăit-a Zarathustra, Editura Antet, București, 2005, p.120

Natura juridică a Uniunii Europene după Lisabona şi consecinţele asupra statului român

George — Sun, 28 Feb 2010 13:45:28 +0000

Autor: Boţan Vera

Natura juridică a Uniunii Europene după intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona şi consecinţele asupra caracterelor statului român

Caracterele statului român» Tratatul de la Lisabona pe scurt» Consecinţele Tratatului asupra caracterelor statului roman» Relaţiile dintre Uniunea Europeană şi statele membre» Bibliografie:»

Cea mai importantă instituţie a dreptului în general, a dreptului public în special, fie el intern sau internaţional, o reprezintă şi va continua mult timp de aici înainte să o reprezinte statul. Acesta este, în egală măsură, cel mai important subiect al dreptului intern şi al dreptului internaţional. Societatea umană a fost, este şi va fi organizată politic şi juridic în state, formă indispensabilă de organizare atât la nivel naţional cât şi internaţional. Este un adevăr care trebuie doar precizat, că societatea naţională se organizează în stat, iar societatea internaţională reprezintă, în primul rând, societatea statelor.
Articolul 1 din Constituţia Romaniei prevede:

România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil.
Forma de guvernământ a statului român este republica.
România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme, în spiritul tradiţiilor democratice ale poporului român şi idealurilor Revoluţiei din decembrie 1989, şi sunt garantate.
Statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor –legislativă, executivă şi judecătorească – in cadrul democraţiei constituţionale.
În România, respectarea Constituţiei, a supremaţiei sale şi a legilor este obligatorie.
Analizând instituţia statului, concluzia este că trăsătura definitorie a acestuia este suveranitatea. Prin urmare, statul suveran se află şi trebuie să se afle în centrul fiecărei construcţii politice şi juridice a societăţii omeneşti, acum şi în viitor.

Articolul 2 prevede:

Suveranitatea naţională aparţine poporului român, care o exercită prin organelesale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice şi corecte, precum şi prin referendum.
Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.

Două sunt direcţiile principale în care statul suveran, înţeles în mod clasic, se va
confrunta cu un nou mod de punere a problemei şi care, inevitabil, se transformă şi va continua să se transforme.

O primă dimensiune, de ordin internaţional constă în trecerea de la simpla cooperare
internaţională la integrare, atât la nivel internaţional regional, cât şi la nivel internaţional universal. A doua este dimensiune internă, având drept obiect întărirea autonomiei colectivităţilor teritoriale locale. Caracteristica juridică a raportului dintre dreptul naţional şi cel comunitar este legalitatea.
Legalitatea, ca principiu al statului de drept, nu poate fi înţeleasă fără un studiu amplu privind ordinea juridică internaţională şi influenţa dreptului internaţional asupra dreptului intern.
Trăsătura definitorie a statului care îi conferă acestuia o individualitate proprie, graţie căreia se deosebeşte de un alt stat poartă denumirea de caracter al statului.
Caracterele statului se formează în general odată cu apariţia acestuia, unele adăugându-se în funcţie de schimbările ce intervin în esenţa sau forma statului.
Acestea însoţesc statul pe toată durata existenţei sale şi nu îi schimbă conţinutul chiar dacă aceste caractere sau unele dintre ele nu sunt expres formulate într-un document politico-juridic (Constituţia). Ansamblul caracterelor statului reprezintă forma de exteriorizare a statului în cauză. Ele nu influenţează natura sistemului sau a regimului politic.

Caracterele statului român sunt:

caracterul naţional;
caracterul unitar;
caracterul indivizibil;
caracterul suveran;
caracterul independent.

Caracterul unitar
Statul român este un stat unitar ceea ce înseamnă că este organizat ca o singură unitate sau ca o unică formaţiune statală în cadrul căreia există o singură ordine juridică bazată pe o unică Constituţie, există un singur sistem de organisme prin care se exercită cele 3 puteri, adică există 1 singur Parlament, 1 singur şef al statului şi 1 guvern unic, 1 singur sistem de organizare judecătorească ale căror competenţă se extinde pe întregul teritoriu al statului fără nicio excepţie.
În acest sistem, în principal, deciziile de putere sunt difuzate de la centru. Autoritatea publică centrală ia decizii şi conduce, iar autorităţile locale raportează şi execută deciziile primite de la centru.
Sub aspect administrativ, teritoriul este organizat în unităţi administrativ teritoriale conduse potrivit principiului autonomiei locale şi principiului descentralizării serviciilor publice.
Tot o caracteristică a statului unitar român este aceea că populaţia ţării are aceeaşi cetăţenie indiferent de naţionalitatea pe care fiecare individ şi-o declară în mod liber.
Ordinea juridică are un caracter unitar, actele adoptate de Parlament sau de guvern în executarea legilor se aplică fără excepţie tuturor destinatarilor acestora. Statul român este unic subiect de drept constituţional, dar şi drept internaţional.
Caracterul indivizibil
Acest caracter indică faptul că statul nu poate fi împărţit în mai multe unităţi statale şi transformat într-un stat federal.Această imposibilitate decurge chiar din caracterul unitar al statului român.
Caracterul suveran şi independent
Suveranitatea şi independenţa statului exprimă supremaţia puterii de stat pe plan intern şi neatârnarea acesteia faţă de altă putere pe plan extern.
Suveranitatea este caracteristica esenţială a puterii de stat exprimând faptul că puterea de stat îşi extinde autoritatea sa superioară şi neatârnată asupra unui anumit teritoriu şi populaţii şu nu poate admite ca o altă autoritate să exercite atribuţii specifice puterii statale asupra aceluiaşi teritoriu şi populaţii aflate pe el.
În conţinutul noţiunii de suveranitate distingem:

supremaţia – caracter care se referă la latura internă a puterii de sta, ea exprimă faptul că puterea de stat este superioară oricărei alte puteri în interiorul statului, că ea nu se subordonează niciunei alte autorităţi, ci ei trebuie să se subordoneze celelalte.
independenţa – se manifestă în relaţia statului cu alte state şi exprimă neatârnarea sa faţă de alte puteri şi faptul că îşi stabileşte singur politica sa internă şi externă.

Cele 2 aspecte: supremaţia şi independenţa sunt inseparabile, se presupun reciproc, se intercondiţionează.
În interiorul statului, puterea se exercită de autorităţile publice expres învestite prin Constituţie, Parlament, preşedintele României, guvern şi instanţele judecătoreşti.
România ca stat suveran este subiect de drept internaţional şi în virtutea acestei calităţi îi revin anumite drepturi şi obligaţii prevăzute în tratatele internaţionale la care este parte.
Forma de guvernământ a României este republica.

Constituţia Romaniei, la articolul 11, precizează că
„Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern. În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai după revizuirea Constituţiei”.

La 1 ianuarie 2007, România a devenit stat membru al Uniunii Europene. Calitatea de stat membru implică atât drepturi, cât şi obligaţii. Toate acestea derivă din tratatele şi legislaţia adoptate de Uniunea Europeană de la înfiinţare până în prezent, asemenea oricărui alt stat membru al Uniunii Europene.
Ratificarea Tratatului de la Lisabona a fost finalizată de către toate cele 27 de state membre UE la 13 noiembrie 2009, prin depunerea instrumentului de ratificare de către Republica Cehă. Tratatul va intra în vigoare la 1 decembrie 2009. România este unul dintre primele state membre care au ratificat Tratatul, Parlamentul României finalizând procedura de ratificare la data de 4 februarie 2008.

La 1 decembrie 2009, Tratatul de la Lisabona a intrat în vigoare, încheind astfel mai mulţi ani de negocieri pe tema aspectelor instituţionale.
Tratatul de la Lisabona modifică Tratatul privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE (fără a le înlocui) şi pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde aşteptărilor cetăţenilor.

1. O Europă mai democratică şi mai transparentă, în care Parlamentul European şi parlamentele naţionale se bucură de un rol consolidat, în care cetăţenii au mai multe şanse de a fi ascultaţi şi care defineşte mai clar ce este de făcut la nivel european şi naţional şi de către cine.
Un rol consolidat pentru Parlamentul European: ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, acesta are noi atribuţii majore privind legislaţia, bugetul Uniunii Europene şi acordurile internaţionale. Prin faptul că se recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor europene, Parlamentul European se află pe o poziţie de egalitate cu Consiliul (care reprezintă statele membre) în ceea ce priveşte adoptarea celei mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele naţionale pot participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel comunitar (principiul subsidiarităţii). Alături de rolul consolidat al Parlamentului European, implicarea parlamentelor naţionale conduce la consolidarea caracterului democratic şi la creşterea legitimităţii acţiunilor Uniunii.
O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre pot cere Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană este mai clară, odată cu repartizarea competenţelor.
Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit, pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră.
Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din Consiliu este extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla majoritate se obţine atunci când o decizie este luată prin votul a 55% din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la Lisabona creează funcţia de preşedinte al Consiliului European (ales pentru un mandat de doi ani şi jumătate), introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi rezultatele alegerilor europene, prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului European şi include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile financiare.
O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi – precum libertatea, securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii, printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice, serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.

3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică, economică şi socială a cetăţenilor europeni.
Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună în spirit de solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau victima unei catastrofe naturale sau provocate de om. De asemenea, se subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea beneficiază de o capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea ce aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea sa de a lupta împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a întări capacitatea Uniunii de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii cetăţenilor europeni.

4. Europa ca actor pe scena internaţională – instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici. Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu partenerii săi din întreaga lume. De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic, umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor membre în domeniul afacerilor externe.
Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei, va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului Reprezentant sprijinul necesar.
Uniunea are o personalitate juridică unică, ceea ce îi întăreşte puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.

Tratatul de la Lisabona va avea prioritate asupra legislaţiei româneşti, mai exact asupra Constituţiei României. Iar acest lucru creează confuzie în rândul oamenilor. Totuşi, nu ne putem pronunţa asupra acestui lucru ca fiind unul negative pentru Statul Român. Dar nici nu putem afirma că va avea doar efecte benefice. Prin urmare, această problemă este mult prea amplă pentru a putea formula o concluzie unică. Problema ar trebui analizată din toate unghiurile.
Nu putem exclude problema globalizării în această sinteză. De-a lungul istoriei societatea umană niciodată nu s-a aflat în faţa atâtor probleme complexe ca în prezent precum: explozia demografică în ţările slab dezvoltate, scăderea natalităţii în statele superindustrializate, criza economica, conflictele religioase, terorismul, expansiunea crimei organizate, accentuarea decalajului dintre bogaţi şi săraci, creşterea violenţei în rândul tinerilor, dispariţia sistemelor de valori.
Oamenii se simt fără apărare, sunt catapultaţi într-o lume pe care nu o înţeleg şi care nu îi inţelege, sunt copleşiţi de multitudinea de fenomene care vin din toate părţile şi asistă neputincioşi la avalanşa de pseudosoluţii pe care guvernanţii le oferă într-o epocă în care conceptele de globalizare, universalizare, mondializare sunt rostite cu o frecvenţă sporită.
Pentru cele mai multe ţări principiul suveranităţii este din ce în ce mai incompatibil cu realităţile globalizării şi interdependenţelor. Guvernele dau prioritate soluţiilor folositoare politic pe termen scurt, neglijând sistematic perspectiva pe termen lung.
În această perioadă de timp, când toate problemele capătă o natură esenţialmente globală, putem concluziona următoarele aspecte de interes, astfel:

globalizarea face ca statul să fie preocupat mai mult de controlul fluxurilor de capital, decât de controlul populaţiei şi a teritoriului său;
globalizarea transferă statului obligaţia de a asigura protecţia socială a populaţiei dezavantajate, în condiţiile în care aceasta nu poate strânge, prin impozite şi taxe, fondurile financiare necesare, pentru simplul motiv că statul nu poate controla capitalul care se concentrează dincolo de jurisdicţia sa;
statul naţional este complet derutat, el priveşte neputincios ce se petrece dincolo de teritoriul său şi operează în zona sa de responsabilitate cu un instrumentar atipic, ce contravine turbo-capitalismului, fiind practic obligat să răspundă la comenzile corporaţiilor transnaţionale, băncilor instituţiilor financiare internaţionale;
globalizarea înseamnă triumful doctrinei politicii economice a neoliberalismului, a cărei teză fundamentală este „ piaţa este bună, intervenţia statului este proastă”. Cu alte cuvinte se poate spune „ acţiune in afara unor legi şi reglementări clare”, „confuzie sau egalitate intre legal şi ilegal, între moral şi imoral”;
statul modern nu mai este considerat actorul principal al globalizării, el pierde orice control asupra economiei şi finanţelor. În acest sens, mecanismele statale de reglementare nu mai sunt capabile să facă faţă realităţilor economice transnaţionale;

Comisia Europeană, ne avertizează că un sistem de guvernare globală este esenţial pentru prevenirea sau rezolvarea pe cale paşnică a conflictelor globale care pot apărea ca rezultat al schimbărilor climatice, migraţiilor, proliferării nucleare, lipsei de resurse sau a altor probleme cu caracter global, trebuie să includă trei elemente principale, precum:

instituţii puternice, bazate pe legi care să oblige la respectarea legislaţiilor internaţionale;
cooperare inter-regională şi integrare regională, care presupune integrare economică şi integrare politică;
puterea să fie exercitată doar pentru popor, instituţiile internaţionale vor funcţiona doar dacă poporul va sprijini ceea ce ele sunt pe cale să realizeze.

Pentru a menţine libertatea, securitatea şi prosperitatea pe tot continentul, Uniunea Europeană trebuie să joace un rol cât mai activ pe scena mondială. În contextul globalizării, statele membre nu pot face faţă singure unor provocări precum asigurarea rezervelor de energie, schimbările climatice, dezvoltarea durabilă, competitivitatea economică şi terorismul. Aceste probleme pot fi soluţionate doar acţionând ca un tot unitar, la nivelul Uniunii Europene.
Promovându-şi valorile şi interesele pe plan internaţional, UE este cea mai mare putere comercială din lume şi cel mai important furnizor de ajutor către ţările în curs de dezvoltare. Prin Tratatul de la Lisabona, Europa se poate exprima cu mai multă fermitate în domeniul relaţiilor externe.
Tratatul de la Lisabona acordă o şi mai mare importanţă principiilor care stau la baza acţiunilor Uniunii Europene: democraţia, statul de drept, libertăţile fundamentale şi drepturile omului, respectarea demnităţii umane, principiile egalităţii şi solidarităţii. Tratatul de la Lisabona introduce, pentru prima dată, o bază juridică specifică pentru acordarea ajutorului umanitar şi prevede posibilitatea înfiinţării Corpului voluntar european de ajutor umanitar.

Tratatul de la Lisabona confirmă cele trei principii care stau la baza guvernanţei democratice în Europa:
Egalitatea democratică – cetăţenii trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene
Democraţia reprezentativă – acordarea unui rol mai important Parlamentului European şi o mai mare implicare a parlamentelor naţionale
Democraţia participativă – noi mecanisme de interacţiune între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa cetăţenilor
Îmbinând diversele componente ale politicii externe, respectiv diplomaţia, securitatea, comerţul, dezvoltarea, ajutorul umanitar şi negocierile internaţionale, Europa va dobândi o poziţie mai fermă în relaţiile cu ţările partenere şi cu organizaţiile din întreaga lume.
Tratatul atribuie Uniunii o personalitate juridică unică, dându-i posibilitatea să încheie acorduri internaţionale şi să adere la organizaţii internaţionale. Prin urmare, UE poate să se exprime şi să acţioneze ca o singură entitate.
Tratatul de la Lisabona conţine două inovaţii instituţionale importante, care vor avea un impact semnificativ asupra acţiunii externe a Uniunii: numirea unui preşedinte „permanent” al Consiliului European, pentru un mandat de doi ani şi jumătate cu posibilitate de reînnoire şi numirea unui Înalt Reprezentant pentru afaceri externe şi politica de securitate, care va fi şi vicepreşedinte al Comisiei şi care va avea misiunea de a asigura coerenţa acţiunilor externe ale Uniunii. Tratatul de la Lisabona oferă Uniunii posibilitatea de a acţiona mai eficient şi mai coerent pe plan internaţional.

Impactul intervenţiilor UE devine mai puternic odată cu crearea unui nou serviciu european pentru acţiune externă. Acesta se sprijină pe resursele instituţiilor UE şi ale statelor membre pentru a-l asista pe Înaltul Reprezentant.
Cea mai semnificativă noutate se referă la controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale, Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional are dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă cu acest principiu. În acest caz, se va declanşa o procedură în doi timpi:
dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii, Comisia va trebui să îşi reanalizeze propunerea, având posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o retrage;
dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină propunerea, aceasta va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării sau întreruperii procedurii legislative.

Pentru fiecare domeniu de activitate, Tratatul de la Lisabona precizează dacă dreptul de a acţiona revine Uniunii sau statelor membre, răspunzând, astfel, la o întrebare formulată de un mare număr de cetăţeni şi anume „Cine şi ce face în Uniunea Europeană?”. În acest sens, Tratatul introduce o clasificare generală a competenţelor, în trei categorii:
Competenţele exclusive – doar Uniunea are puterea de a legifera în domenii precum uniunea vamală, politica comercială comună sau concurenţa
Acţiunile de sprijin, de coordonare sau de completare – în domenii precum cultura, educaţia sau industria, intervenţia Uniunii se limitează la susţinerea acţiunilor întreprinse de statele membre (de exemplu, prin intermediul ajutoarelor financiare)
Competenţele partajate – în alte domenii, precum protecţia mediului, transporturile şi protecţia consumatorilor, distribuirea puterii de legiferare între Uniunea Europeană şi statele membre se face respectând principiul subsidiarităţii.
Tratatul de la Lisabona este primul tratat adoptat în cadrul Uniunii Europene cu 27 de state membre, fiind de asemenea primul Tratat al Uniunii pe care România l-a semnat în calitate de stat membru. România participase anterior, în octombrie 2004, la Roma, în calitate de stat candidat, la semnarea Actului Final al Conferinţei care a adoptat Tratatului Constituţional(TC).
Din perspectivă istorică, semnarea Tratatului finalizează procesul de reformă a Tratatelor Uniunii demarat în 2001 la Laeken şi care urmărea elaborarea unui tratat cuprinzător pentru Europa.
Deci, în urma acestei analize succinte asupra Tratatului de la Lisabona, putem conchide că prevederile acestui tratat nu pun în pericol caracterele statale. Parlamentele naţionale a statelor membre vor fi mult mai implicate, iar deciziile vor fi luate în mod democratic. UE are drept scop primordial binele cetăţenilor statelor membre, deci putem fi spera că toate măsurile luate vor fi numai spre binele nostru!
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

Mae.ro
Bibere, Octav, Tratatul Uniunii Europene. Tratatul de la Maastricht asupra Uniunii Europene, Ed. Lucreţius, Bucureşti, 1997
Bolintineanu, A., Năstase, A., Aurescu, B., Drept internaţional contemporan. Ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. All Beck, 2000.
Booker, C., North, R., Uniunea Europeană – marea amăgire. Istoria secretă a construcţiei europene. Filipeştii de Targ, Ed. Antet XX Press, 2004
. Barzea, Cezar, Politicile şi instituţiile Uniunii Europene, Ed. Corint, Bucureşti, 2001
Bibere, Octav, Uniunea Europeană intre real şi virtual, Bucureşti, Ed. All Beck, 1999
ec.europa.eu
Constituţia României

Aplicatie TTT

George — Mon, 22 Feb 2010 16:26:20 +0000

Întrucât site-ul Train The Trainers este într-o luptă serioasă cu serverul pe care este găzduit venim în ajutorul membrilor și postăm ijnformații de aplicare și aici.

Procedura de aplicare
Aplicatia va trebui completata in limba engleza si trimisa la adresa ttt@elsa.ro pana la data de 22 februarie . Aceasta trebuie sa cuprinda:

1.Formularul de aplicatie completat (pe care il gasiti pe www.cluj-napoca. elsa.ro/ttt la sectiunea participanti) , inclusiv cu punctajul calculate, pe fiecare categorie si in total

Nota: Comitetul de organizare isi rezerva dreptul de a cere dovada scanata a realizarilor pretinse in fomular (ex: daca pretindeti ca aveti atestat Cambridge comitetul poate sa va ceara copie scanata dupa el)

2. Scrisoarea de motivatie scrisa in format Microsoft Word, in limba engleza.

3. Adeverinta (care poate fi comuna pentru cei doi participanti dintr-un grup local) emisa de Presedintele Grupului Localcare sa ateste urmatoarele:
- ca Biroul Local a revizuit aplicatia si ca cei doi participant trimisi sunt intr-adevar cei care au punctajele cel mai mari dintre doritori (si sa mentioneze punctajele si numele celorlalti aplicanti)
- sa mentioneze si in adeverinta nota data de Biroul Local aplicantului
- sa semneze si sa stampileze adeverinta, care se va trimite scanata impreuna cu restul aplicatiei

4. Trebuie platit un avans de 150 lei (jumate din suma totala care e 300 lei) o data cu trimiterea aplicatiei. Banii vor fi virati in contul ELSA Cluj-Napoca (Banca Transilvania, RO36BTRL01301205934 265xx) si la aplicatie se atasaza ordinal de plata scanat.

Nota: In cazul in care Comitetul de organizare va cere anumite acte doveditoare si nu le va primi datorita faptului ca nu exista sau datorita neglijentei aplicantului, Comitetul isi rezerva dreptul sa respinga aplicantul, situatie in care avansul va fi returnat.

Termenul in care se pot depune aplicatiile este 2 saptamani (deci 22 februarie). La inchiderea perioadei organizatorii vor revizui toate aplicatiile si vor verifica daca au ramas locuri libere. In cazul in care au ramas se va trece la verificarea eventualelor aplicatii aflate in stand by trimise (ex: a treia persoana trimisa de ELSA Craiova si-a depus si ea aplicatia). Persoanele care trimit aplicatii in stand by nu trebuie sa plateasca avansul decat cand li se confirma posibilitatea de a participa (la o saptamana de la inchiderea perioadei de aplicatii). Daca nici cu persoanele aflate in stand by nu se ocupa toate locurile, se va mai deschide o perioada de aplicatie de 1 saptamana.

Conditii

I. Conditii de intrunit pentru un candidat participant la TTT:
1. candidatul trebuie să fie deja de minim 2 ani in ELSA 10p.
2. cunoasterea limbii engleze la nivel avansat 10p.
3. participarea la minim 2 CN uri 10p.
4. participarea la minim 5 training-uri in cadrul evenimentelor ELSA 10p.
5. coordonare : -a minim 1 eveniment national/international 20p.
-a minim 2 evenimente locale 10p.
-a minim 3 evenimente ce tin de departamente 10p.
6. functie in BL/BN 10p.
7. participarea la 1 eveniment international 20p.
8. participarea la trainership-uri/ workshop-uri/ scoli de vara 15p.
9. alte activitati de voluntariat 10p.

II. Conditii de intrunit pentru a primi puncte bonus:
1. atestarea competenţelor lingvistice prin certificate 10p.
2. cunoasterea altor limbi straine 5p
3. participarea la mai mult de 2 CN-uri 2,5p=1 CN
4. participarea la mai mult de 5 training-uri 2p=1 training

Este ceruta evaluarea candidatului de catre grupul local din care face parte.(notare de la 1 la 10)

Nota:
Candidatul trebuie sa aiba minim 50 puncte, dintre care 40p le primeste pentru intrunirea conditiilor obligatorii(1,2,3,4).
Punctajul maxim fara punctele BONUS este de 135 puncte.
Punctajele se vor calcula separat (punctele bonus NU se adună cu celelalte puncte).

PROGRAM
8-21 FEBRUARIE perioada 1 de aplicatie
22-28 FEBRUARIE verificarea aplicatiilor
1-7 MARTIE perioada 2 de aplicatie

Taxa de participare va fi de aproximativ 300 RON si va include:
- cazarea pentru 5 nopti la Retro Hostel in central Clujului si internet wireless inclus;
- 3 mese pe zi;
- 40 de ore de training (cu trainer acreditat si cu trainer ELSA International);
- diploma acreditata de trainer.

Formularul de aplicatie se poate downloada de aici

Baby-sitters

Adelina Iftene – 0721 365 235; squirelro@yahoo.com; ELSA CLUJ+BN
Alexandra Galatan – 0743 455 659; me_allexandra@yahoo.com; ELSA Oradea
Tamas Florina – lucky_flo_blu@yahoo.com; ELSA Galati
Ioana Tomoiaga – ioana_dani3la@yahoo.com; 0741 986 475; ELSA Craiova
Anca Gabrian – anca_gabbrian@yahoo.com; 0745 504 402; ELSA Sibiu
Epure Denis – denis_cristina@yahoo.com; 0747 416 313; ELSA Iasi
Tinc Delia – dydy_delya@yahoo.com; 0741 773 146; ELSA Timisoara
Gheorghita Ioana Cristina – gheorghita.ioana@yahoo.com; 0743 714 533; ELSA Bucuresti

Clubul de dezbateri – Partida demonstrativa

George — Tue, 16 Feb 2010 13:24:14 +0000

ELSA Cluj-Napoca vă prezintă, într-un sfârșit, înregistrarea partidei demonstrative a clubului de dezbateri din data de 4 decembrie 2009.

Prima echipă a fost formată din Lect. univ. dr. Mircea Bob; Asist. univ. Daniel Nițu; Asist. univ. Mihai David; Asist. univ. Florina Roșca; iar adversarii acestora au fost Grigorie Pop; Ovidiu Tuduruță; Paul Cirlănaru și Andrada Cotuna studenți la Facultatea de Drept, UBB, Cluj-Napoca.

Tratatul de la Lisabona – Cea mai nouă încercare de eficientizare a monstrului juridic si politic

George — Sat, 13 Feb 2010 08:08:07 +0000

Autor:Zeteș Andreea-Cătălina

Depășirea statutului de «uriaș economic, pitic politic și licurici militar

1.1. Cadrul european pre-Lisabona» 1.2. Momentul Lisabona» 2.Noul suflu al Parlamentului European» 3.Anexarea Cartei drepturilor fundamentale ale Uniunii Europene la Tratatul de la Lisabona» 4.Reacții la cald la adresa Tratatului de la Lisabona» 5.Așteptări de la o Europă reformată» 6.Note de subsol» 7.Bibliografie»

Uniunea europeană a pornit ca o organizație economică dar, ca urmare a unei dezvoltări continue a dimensiunii sale politice, a tins să semene cu un stat în sine. În 1992, Tratatul de la Maastricht a introdus denumirea de Uniune Europeană și a transformat fosta Comunitate Economică Europeană într-una politică. Pentru a se ajunge la un grad ridicat de integrare, acest tratat a introdus cooperarea internă în domeniile esențiale. Au fost constituite 3 piliere care reprezentau bazele noii Uniuni Europene. Primul pilier – Comunitățile Europene – asigurau continuitatea instituțională între ce exista până la Tratatul de la Maastricht și noua Uniune. Al doilea pilier – Politica Externă și de Securitate Comună – avea la bază Cooperarea Politică Europeană (dar nu existau un tratat și o rigoare decizională). Al treilea pilier – Justiție și Afaceri Interne – asigura cooperarea la nivelul Uniunii în chestiuni precum aplicarea legii, justiție, azil sau imigrație.
Lipsa unui document unificator și programatic a condus la redactarea unei Constituții a Europei, proces care s-a derulat pe parcursul mai multor ani. Rezultatul a fost un document greu de citit, ceea ce a condamnat întregul proiect la eșec. Votul negativ al Franței (55% dintre cei 69% de francezi care s-au prezentat la vot au respins tratatul) și al Olandei (61,5% dintre cei peste 60% de olandezi s-au opus Constituției Europene) a blocat procesul de ratificare și deci poziționarea intereselor suprastatale deasupra celor naționale. În urma stabilirii limitelor metodei interguvernamentale, aceasta a fost înlocuită cu o largă dezbatere democratică, plurală, între toate componentele de bază ale spațiului public comunitar, cu participarea directă a tuturor mediilor interesate: politice, parlamentare, opinia publică .
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

Obiectivul declarat al acestui tratat reformator este de a democratiza sistemul instituțional al Uniunii, datorită faptului că cetățenii au sentimentul că nu pot decide – direct sau indirect – nici asupra hotărârilor comunitare, nici asupra orientărilor generale pe care le asumă Uniunea, asupra a ceea ce se numește modelul european de societate și elementele sale definitorii. Europenii sunt preocupați de faptul că nu este clarificat raportul dintre statul-națiune și sistemul birocratic al instituțiilor Uniunii, care lasă impresia unui spirit elitist, tehnocratic de a gestiona probleme în care opțiunile politice ale oamenilor ar trebui luate în considerare. Mecanismul decizional pare obscur, iar explicațiile date cetățenilor sunt departe de a fi convingătoare. De asemenea a apărut ideea cum că pe măsură ce crește gradul de coeziune al mecanismului decizional al Uniunii sunt ignorate rolul și funcțiile statelor membre care ar trebui să gestioneze problemele. Mecanismul Uniunii este prea complex și prea îndepărtat de cetățeni și de aceea se deconectează de problemele lor cotidiene. Totodată acesta favorizează latura executivă în detrimentul celei legislative, ignorând colectivitățile locale și teritoriale, sindicatele și asociațiile. Pentru a sprijini această afirmație sunt invocate datele participării la alegerile europene, când s-au prezentat la vot puțini cetățeni, ceea ce înseamnă nu numai o lipsă de interes, ci și faptul că aceștia nu-și găsesc preocupările în oferta instituțiilor europene.

Construcția europeană a fost percepută în 2 moduri:

• Ca un edificiu ale cărui state componente își urmăresc în mod constant și exclusiv interesele naționale, iar mecanismul instituțional al Uniunii, cu proceduri complicate de adoptare a deciziilor, reflectă în mod fidel această stare de fapt, așa cum se întâmplă în orice organizație internațională.

• Ca o simplă agenție reglatoare de riscuri, având capacitatea autonomă ca prin instituțiile ei independente să preîntâmpine și să soluționeze posibilele surse de risc, tensiune sau conflict. Curtea de Justiție a Comunităților Europene și Înalta Autoritate (devenită ulterior Comisia Europeană) au fost destinate să externalizeze conflictele de competență instituțională și să asigure respectul obligațiilor de către statele membre. Așa se explică apariția unui număr mare de alegeri instituționale de-a lungul integrării europene.

Elementele care ar trebui să compună statul european, în viziunea federală, sunt: efectul direct și supremația dreptului comunitar asupra celui național, votul cu majoritate calificată, alegerea Parlamentului European prin vot direct, existența Curții de Justiție și a Băncii Centrale ca instituții supranaționale. Astfel, dotată cu o Constituție în sensul material al termenului, UE ar putea organiza un vast referendum sau o ratificare parlamentară pentru a deveni suverană din punct de vedere juridic. Deficitul democratic, din această perspectivă, este analizat în termeni strict constituționali; ar fi suficientă o creștere a puterilor Parlamentului European pentru ca Uniunea să fie democratică (ceea ce se întâmplă de 20 de ani, timp în care puterile Parlamentului Europeam s-au dezvoltat ca urmare a revizuirii tratatelor).
Europa, în viziunea republicană, este o federație de state care duce mai departe teoriile dreptului natural, ai cărei reprezentanți principali sunt Rousseau și Kant. Voința statelor și voința Uniunii trebuie împăcate într-o conviețuire, însă unirea statelor în cadrul Uniunii Europene ar fi posibilă prin punerea în aplicare a schemei suveranității care, după Rousseau: ”nu ar diminua cu nimic drepturile suveranității, ci, din contră, le-ar întări și securiza”.

Rolul Comisiei Europene în cadrul tratatelor este, fără îndoială, semnul cel mai clar al spiritului de cooperare, iar elementul important, existența Curții de Justiție, nu se detașează de tradiția internațională clasică a arbitrajului între state. Comisia Europeană este un organ cu totul nou, menit să se substituie executivelor naționale. Tratatele îi permit să stabilească agenda și să pună bazele negocierii. Prin misiunea sa de supraveghere, de instrucție și uneori de sancțiune (chiar dacă mai rar), Comisia Europeană are dreptul de a obliga guvernele să-și respecte angajamentele.

Există temeri conform cărora, modelul comunitar în forma sa actuală este un sistem care încurajează lipsa de participare civică, deoarece cadrul său instituțional este suprasofisticat, proceduralismul specific mecanismelor sale de decizie, stilul tehnic al normelor sale și decupajul competențelor contribuind la descurajarea cetățeanului, pe care nu-l mai interesează realitatea europeană.
Legitimitatea funcționării Uniunii pe baza voinței libere și democratice exprimate de către Statele membre este reconfirmată prin Tratatul de la Lisabona, pentru că instituțiile Uniunii aplică principiul subsidiarității, conform protocolului dintre state, iar parlamentele naționale veghează la respectarea principiului subsidiarității conform procedurii prevăzute în protocol .

Statele și popoarele europene au hotărât în numele unor valori fundamentale comune și al unor aspirații de pace, securitate și bunăstare să cedeze o parte a atributelor suveranității lor pentru a construi un sistem instituțional distinct pentru a echilibra interesele si voințele statelor membre. Este deosebit de importantă prevederea articolului 8A, potrivit căreia funcționarea Uniunii se fundamentează pe democrația reprezentativă, sens în care cetățenii sunt reprezentați în mod direct, la nivelul Uniunii, în Parlamentul European, Statele sunt reprezentate în Consiliul European de către șefii de Stat sau guvern și în Consiliu de către guverne, ei înșiși responsabili în mod democratic fie în fața parlamentelor naționale, fie în fața propriilor cetățeni.
Tratatul oferă astfel o bază juridică necesității de a avea un cadru instituțional coerent, capabil să înfăptuiască obiectivele pentru care Uniunea a fost creată, întrucât succesele ei sunt o probă a faptului că răspunde necesităților oamenilor într-un mod tot mai performant.

După Tratatul de la Lisabona, Parlamentul își va extinde participarea în procesul legislativ, bugetar și cel al acordurilor internaționale, consolidând astfel legitimitatea democratică a Uniunii. De asemenea se îmbunătățește procesul decizional, expansiunea votului cu majoritate calificată în domeniile libertății, al securității și justiției. Parlamentul va recurge mai des la procedura de codezicie în cadrul elaborării politicilor europene, de asemenea acesta se va afla pe poziție de egalitate cu Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce privește adoptarea celei mai mari părți a legislției Uniunii Europene.

Tratatul de la Lisabona a stabilit că distribuirea locurilor din Parlamentul European se va face pe baza unei formule proporționale. Nici un stat membru nu va putea avea mai mult de 96 de locuri sau mai puțin de 6.
O nouă reglementare menită să consolideze relațiile a fost introducerea preverii prin care instituțiile UE vor trebui să notifice parlamentelor naționale toate propunerile legislative făcute la nivel european, iar parlamentele vor avea 8 săptămâni de răgaz pentru a comenta aceste propuneri înainte ca guvernele naționale să înceapă să le discute. Mai important este că, prin noul tratat, parlamentele naționale vor putea aduce contestații legislației Parlamentului European. Dacă o treime dintre parlamentele naționale au obiecții la adresa unei propuneri legislative, Comisia trebuie să o discute din nou și să ia decizia dacă să o susțină în continuare, să o amendeze sau să o retragă. Dacă Comisia decide să mențină propunerea în forma contestată de parlamente, acestea nu mai au dreptul să o conteste mai departe. Dacă această contestație vine din partea majorității parlamentelor naționale, iar Comisia se hotărăște să meargă înainte cu propunerea în forma contestată, intervin Consiliul și Parlamentul European, care vor media conflictul .
Atât PE, cât și legislativele naționale doresc să definească împreună organizarea și promovarea unei cooperări interparlamentare eficiente și periodice în cadrul Uniunii, astfel organizarea de conferințe de către organele parlamentare specializate în chestiunile Uniunii poate supune atenției PE, a Consiliului și a Comisiei orice contribuție pe care o consideră adecvată.
În plus, prin astfel de conferințe se promovează schimbul de informații și schimbul celor mai bune practici între parlamentele naționale și PE, inclusiv între comisiile specializate ale acestora. De asemenea, conferințele organelor parlamentare pot organiza conferințe interparlamentare pe teme specifice, în special pentru a dezbate chestiuni de politică externă și de securitate comună. Contribuțiile conferințelor nu angajează parlamentele naționale și nu aduc atingere poziției acestora.

Cu toate că nu este încorporată în Tratatul de la Lisabona, ci anexată la acesta, Carta a fost învestită cu forță juridică obligatorie după intrarea în vigoare a Tratatului. Ea este structurată într-un Preambul de 54 de articole, grupate în 7 capitole în care se face o distincție mai clară între ”drepturile cetățenilor” și ”drepturile tuturor indivizilor” rezidenți pe teritoriul Uniunii.
Titlul I statuează demnitatea umană ca temei al tutror drepturilor, cel de-al II-lea înșiruie libertățile, al III-lea tratează egalitatea cetățenilor. Titlul IV se referă la drepturile sociale, între care solidaritatea, titlul V la drepturile cetățenești, titlul VI la Justiție. Cel de-al VII-lea titlul are un pronunțat caracter tehnic, el stabilind dispozițiile generale care reglementează interpretarea și aplicareaa Cartei .
Dispozițiile Cartei se adresează instituțiilor, organismelor și agențiilor Uniunii, în baza principiului subsidiarității, precum și statelor membre, atunci când acestea pun în aplicare dreptul Uniunii și deci, în conformitate cu competențele pe care fiecare le are în acest sens. În ceea ce privește raportul Cartei cu constituțiile naționale, nu există vreu repercusiune imediată asupra acestora. Așa cum se afirmă în Carta, drepturile fundamentale europene sunt valabile pentru organismele Uniunii, în timp ce, pentru statele membre, acestea au valoare doar în măsura în care aplică dreptul comunitar.
Prin anexarea Cartei, Tratatul a dobândit un compendiu de drepturi ce formuleaza principiile materiale și limitele puterii publice, pe care individul le poate revendica sub formă de drepturi subiective.

The Economist, în ajunul summit-ului de la Lisabona: ”Se așteaptă ca la summit să fie negociate ultimele aspecte pentru a crea noul «tratat de reformă», o deghizare a Constituției respinse de olandezi și francezi în 2005.”
Time Magazine: ”așa numitul Tratat de reformă are rolul de a remachia structura instituțiilor europene și cele 27 de state membre, astfel încât Uniunea și cei 27 de membri să se poată descurca mai bine în labirintul economic și al problemelor de politică externă în secolul XXI. [...] În cazul în care Tratatul de la Lisabona eșuează, Uniunea Europeană se va fofila în continuare fără el.”
José Luis Zapatero, premierul spaniol: ”… deschide noi orizonturi pentru UE”
Gordon Brown, primul ministru britanic: ”… este o unealtă modestă de menaj”
The Economist, 19 octombrie, 2007: ”Într-adevăr, Tratatul de la Lisabona poate fi coonsiderat ca fiind mai mult decât o notă de subsol a istoriei, însă rămâne de văzut dacă acesta va fi momentul în care Uniunea Europeană se constituie într-un jucător diplomatic important.”
The Economist, 25 octombrie, 2007: ”precum noii născuți, marile acorduri politice în UE par întotdeauna să se nască dimineața devreme, după ore în șir de chinuri. Cel mai recent Tratat UE, adoptat în cele din urmă, (după o tergiversare lungp de șase ani) la summit-ul de la Lisabona de săptămâna trecută, nu constituie o excepție de la această regulă. Gazda summit-ului, premierul portughez José Socrates, părea mândru, dar în același timp obosit când a anunțat că toate cele 27 de guverne naționale și-au exprimat acordul în legătură cu noul text, cândva pe la ora două noaptea. [...] Disperați să evite un nou șir de referendumuri, liderii UE s-au grăbit să urmeze o cale bătătorită: ambalarea inovațiilor într-un tratat ilizibil, proiectat pentru o adoptare rapidă de către parlamentele naționale. Liderii politici au obținut ceea ce și-au propus, un nou tratat, însă nu fără obscurități. Visurile cu privire la o naștere măreață, revoluționară (imaginați-vă un bazin pentru nașteri sub apă, cu sunete de balene înregistrate pe bandă și lumânări) au eșuat în echivalentul legal al nașterii cu ajutorul forcepsului.”
Washington Post, 14 decembrie, 2007: ”Liderii europeni insistă că noul tratat este substanțial diferit față de proiectul eșuat al constituției, însă tot ei afirmă că este în mare măsură identic cu acesta.”

Principalele așteptări de la Europa post-Lisabona sunt ca Uniunea să devină mai transparentă și mai democrată, ca Parlamentul European să aibă un rol consolidat, dar și parlamentele naționale să se poată implica, un proces decizional eficientizat, un cadrul instituțional mai stabil, o viață mai bună pentru cetățenii unei Europe a drepturilor, valorilor, libertății, solidarității și siguranțeiși obținerea rolului de actor de bază pe scena internațională. Scopul suprem este acela de a depăși sfera publică națională și de a instaura o societate de cetățeni europeni egali care sa poată răspunde noilor provocări ale multiculturalismului și globalizării .

[1] Vlad Constantinesco, profesor de drept la Universitatea din Strasbourg, referindu-se la EU fără rădăcinile ei istorice

[2] George Jiglău, ”Tratatul de la Lisabona, o nouă șansă pentru Europa – o perspectivă clujeană”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, 2008

[3] Claudia Timofte, ”Note despre deficitul democratic în Uniunea Europeană”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia 2008

[4] Claudia Timofte, ”Note despre deficitul democratic în Uniunea Europeană”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia 2008

[5] Eliza Amalia Drăgan, ”Rolul Parlamentului European în cadrul instituțional european după Tratatul de la Lisabona”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia 2008

[6] Maria-Floarea Pop, ”Noile valențe ale cetățeniei europene după Tratatul d la Lisabona: importanța Cartei drepturilor fundamentale”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia 2008

[7]Raluca Moldovan, ”O superputere tăcută? Reconsiderarea relației UE-SUA în lumina Tratatului de la Lisabona”, Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia 2008

[8] http://europa.eu/lisbon_treaty/glance/index_ro.htm

• Tratatul de la Lisabona, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2008
• http://europa.eu/lisbon_treaty/index_ro.htm
• Evoluția sistemului legislativ românesc și european în contextul Tratatului de la Lisabona, Editura Sitech, Craiova 2008
• www.mae.ro
Powered by Hackadelic Sliding Notes 1.6.4

TrainTheTrainers2010

George — Mon, 08 Feb 2010 19:32:42 +0000

Play Video

Instructaj pe ROI

George — Wed, 03 Feb 2010 08:23:32 +0000

ELSA Cluj-Napoca organizează pe data de 20 februarie un nou instructaj pe Regulamentul de ordine interioară pentru acei membri care nu au apucat să participe la sesiunile anterioare. Acesta va avvea loc în Cluj-Napoca la o locație care va fi anunțată din timp, în funcție de numărul participanțiilor.

Singurul mod de înscriere este prin formularul de mai jos.

cforms contact form by delicious:days

Importanta Curtii Constitutionale in sistemul democratic romanesc

George — Fri, 29 Jan 2010 08:36:42 +0000

Coman Larisa Elena
Anul I, Grupa 105

Importanța Curții Constituționale în sistemul democratic românesc

Introducere» Independența față de cadrul politic a Curții Constituționale» Legitimitatea justiției constituționale»
Funcția de medierea a conflictelor constituționale dintre autoritățile statului » Concluzii» Bibliografie»

Curtea Constituțională a apărut ca necesitate a garantării libertății individuale prin posibilitatea de control și corectură a legislației[1], legislație ce trebuie să se pună de acord cu actul juridic fundamental al țării, Constituția (actul ce reglementează atât raporturile dintre cele trei puteri ale statului modern[2], cât și libertățile individuale). Astfel, deși Curtea Constituțională nu poate modifica textele legislative ce contravin Constituției, odată constatată neconstituționalitatea unui act, acesta își încetează efectele juridice în 45 de zile de la publicarea deciziei Curții, în acest interval de timp fiind „suspendat de drept”[3].

Înființată în anul 1992, Curtea Constituțională a fost considerată drept o instituție fără de care bunul mers al statului ar fi puternic afectat, populația fiind lipsită de o posibilitate de punere de acord a legislației țării cu actul fundamental, Constituția. De-a lungul timpului, legalitatea Curții a fost contestată, dreptul de a impune o anumită interpretare unor acte normative fiind considerat o formă de legiferare, legiferare ce poate fi realizată doar de către Parlament, „organul reprezentativ suprem al poporului român şi unica autoritate legiuitoare a ţării”[4]. Un alt impas ce a intervenit în bunul mers al Curții a fost și utilizarea excesivă a excepției de neconstituționalitate, problemă ce afectează calitatea deciziilor Curții prin posibilitatea tot mai redusă de a analiza în profunzime problema de neconstituționalitate și de a concluziona printr-un răspuns cât mai eficient (impunerea unei anume interpretări sau suspendarea legii)[5]. O altă posibilitate de constestare a validității deciziilor Curții este metoda de numire a judecătorilor[6], numirea de către clasa politică manifestându-se prin neîncredere din partea populației în calitatea deciziilor.

Luând în considerare atribuțiile Curții, metodele de tranșare a problemelor apărute și nevoia de echilibru în stat (echilibru ce nu mai poate fi garantat doar de separarea tradițională a puterilor)[7], Curtea Constituțională devine unul dintre cele mai importante și independente organe statale[8], poziționându-se în afara tradiționalelor puteri statale, dar aflându-se într-o foarte strânsă relație atât cu puterea legislativă (6 judecători fiind numiți de Parlament), cât și cu puterea executivă (3 judecători fiind numiți de către Președinte). Astfel, locul Curții Constituționale în sistemul de organizare a puterii românesc este la granița dintre cele trei puteri statale, fiind un mijloc de realizare a echilibrului în statul de drept.

[1] În articolul 142, alineatul 1 din Constituția Românieie Curtea Constituțională este definită drept „garantul supremației Constituției”
[2] Charles-Louis de Secondat, Baron de La Brède et de Montesquieu în lucrarea sa, Spiritul legilor (1748), partajează puterea statală în trei puteri independente: puterea legislativă – puterea ce legiferează, puterea executivă – puterea ce asigură aplicarea legilor și puterea judecătorească – putere ce aplică sancțiuni pentru nerespectarea legilor. Această partajare a puterii statale, aplicată întâi în Constituția SUA, se regăsește ca principiu de organizare a statelor democratice.
[3] Articolul 147, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 61, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[5] D. C. DĂNIȘOR, Despre cauzele utilizării excesive a excepției de neconstituționalitate, Revista Română de jurisprudență, nr. 3/2009, Editura Univers Juridic, București
[6] Articolul 142, alineatul 3, din Constituția României republicată (2003)
[7] D. C. DĂNIȘOR, Este legitimă justiția constituțională?, Noua Revistă de Drepturile Omului,
Nr. 3-4/2005, Editura C.H.Beck, București
[8] Articolul 145 din Constituția României republicată (2003) și Articolul 1 din Legea Nr.47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale

La o primă vedere, judecătorii Curții Constituționale par a fi complet dependenți de mediul politic, ei fiind numiți de către Parlament și Președinție^[1]. Astfel, deși „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor sale este obligatorie”^[2] iar „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”^[3], totuși, „unica autoritate de jurisdicție constituțională în România” pare o unealtă a legislativului (care numește 6 judecători), o simplă exensie menită să confirme deciziile Parlamentului.

Dar scopul acestei instituții a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o instituție dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influențe din sfera politicului. Independența față de Parlament și Președinție a Curții Constituționale reiese atât din Constituție^[4], cât și din Articolul 5 al Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale^[5]. În consecință, înnoirea cu o treime din judecători (unul numit de către Camera Deputaților, unul numit de către Senat și unul numit de către Președinte) transformă o prerogativă a legislativului și executivului într-un mijloc de garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu judecat de către Curte, datorită faptului că mandatul judecătorilor depășește ca durată atât mandatul Președintelui, cât și pe cel al parlamentarilor^[6]. Totodată, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit, acest fapt generând o garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu.

O altă garanție a independenței Curții Constituționale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Exprimarea independenței nu generează automat această situație, însă numește modul în care Curtea ar trebui să ia deciziile. Însă exprimarea independenței și atribuirea unui buget propriu^[8], aprobat de către Plenul Curții Constituționale, induce ideea unei relative independențe atât față de Parlament, cât și față de Președinte.

Deoarece exercitarea unei părți din puterea statală trebuie supusă unui control din partea celorlalte puteri statale pentru a evita abuzul de putere, Curtea Constituțională dă decizii aplicabile direct doar în litigii ce au generat nevoia de a stabili constituționalitatea unei legi. Pentru ca o lege neconstituțională să nu mai producă efecte trebuie să treacă un termen de 45 de zile, perioadă în care ea poate fi transformată într-o lege constituțională^[9]. Totodată, un alt factor de control a prerogativelor acordate este faptul că o normă juridică, odată declarată ca fiind neconstituțională, trebuie reanalizată de către organul emitent, Curtea neavând posibilitatea de a modifica textul unei legi. Ultimul factor de limitare a prerogativelor este faptul că în relația cu legislativul și executivul deciziile Curții sunt, în general, cu caracter consultativ. Astfel, Curtea Constituțională se prezintă sub forma unui organ deosebit de complex, independent și generator al unei jurisprudențe ce impune o revizuire a legislației prin care nu se respectă prevederile Constituției
La o primă vedere, judecătorii Curții Constituționale par a fi complet dependenți de mediul politic, ei fiind numiți de către Parlament și Președinție[1]. Astfel, deși „respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor sale este obligatorie”[2] iar „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”[3], totuși, „unica autoritate de jurisdicție constituțională în România” pare o unealtă a legislativului (care numește 6 judecători), o simplă exensie menită să confirme deciziile Parlamentului.
Dar scopul acestei instituții a fost de a crea echilibru între puterile statului, iar o instituție dependentă nu are mijloacele de a decide astfel încât fiecare parte a unui posibil conflict să fie convinsă de faptul că decizia a fost luată fără influențe din sfera politicului. Independența față de Parlament și Președinție a Curții Constituționale reiese atât din Constituție[4], cât și din Articolul 5 al Legii privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale[5]. În consecință, înnoirea cu o treime din judecători (unul numit de către Camera Deputaților, unul numit de către Senat și unul numit de către Președinte) transformă o prerogativă a legislativului și executivului într-un mijloc de garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu judecat de către Curte, datorită faptului că mandatul judecătorilor depășește ca durată atât mandatul Președintelui, cât și pe cel al parlamentarilor[6]. Totodată, mandatul judecătorilor nu poate fi prelungit sau înnoit, acest fapt generând o garanție a echidistanței față de părțile unui litigiu.
O altă garanție a independenței Curții Constituționale este statuată în Articolul 1, alineatul 3 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004. Astfel „Curtea Constituțională este independentă față de orice autoritate publică și se supune numai Constituției și prezentei legi”. Exprimarea independenței nu generează automat această situație, însă numește modul în care Curtea ar trebui să ia deciziile. Însă exprimarea independenței și atribuirea unui buget propriu[8], aprobat de către Plenul Curții Constituționale, induce ideea unei relative independențe atât față de Parlament, cât și față de Președinte.
Deoarece exercitarea unei părți din puterea statală trebuie supusă unui control din partea celorlalte puteri statale pentru a evita abuzul de putere, Curtea Constituțională dă decizii aplicabile direct doar în litigii ce au generat nevoia de a stabili constituționalitatea unei legi. Pentru ca o lege neconstituțională să nu mai producă efecte trebuie să treacă un termen de 45 de zile, perioadă în care ea poate fi transformată într-o lege constituțională[9]. Totodată, un alt factor de control a prerogativelor acordate este faptul că o normă juridică, odată declarată ca fiind neconstituțională, trebuie reanalizată de către organul emitent, Curtea neavând posibilitatea de a modifica textul unei legi. Ultimul factor de limitare a prerogativelor este faptul că în relația cu legislativul și executivul deciziile Curții sunt, în general, cu caracter consultativ. Astfel, Curtea Constituțională se prezintă sub forma unui organ deosebit de complex, independent și generator al unei jurisprudențe ce impune o revizuire a legislației prin care nu se respectă prevederile Constituției

[1] Articolul 142, alineatul 3, din Constituția României republicată (2003), numește puterile ce vor desemna judecătorii Curții Constituționale – „Trei judecători sunt numiți de Camera Deputaților, trei de Senat și trei de Președintele României”
[2] Articolul 1, alineatul 5, din Constituția României republicată (2003)
[3] Articolul 142, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 145, din Constituția României republicată (2003)
[5] Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004
[6] Judecătorii Curții Constituționale fiind aleși pe o perioadă de 9 ani, Președintele pe o perioadă de 5 ani, iar parlamentarii pe o durată de 4 ani
[7] Articolul 142, alineatul 2, din Constituția României republicată (2003)
[8] Articolul 75 din Legea nr. 47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor art.III din Legea nr.232/2004
[9] Articolul 147, din Constituția României republicată (2003)

În statele democratice moderne, puterea constituantă aparține poporului, care își exercită drepturile în mod direct cu ocazia schimbărilor majore ce apar de-a lungul timpului (modificări necesare pentru a ratifica tratate internaționale, pentru a intra în uniuni ce presupun cedarea unei părți de suveranitate statală în favoarea unei structuri internaționale etc). Astfel, singura putere ce pare a fi legitimată să decidă asupra constituționalității unei norme juridice interne deoarece odată ratificate, tratatele internaționale devin parte a dreptului intern[1] este poporul ca întreg. În consecință, Curtea Constituțională devine un organ ce preia prerogativa populației de a decide constituționalitatea unei norme juridice. Această putere de a decide asupra constituționalității se prezintă ca o încălcare a drepturilor cetățenilor, însă, la o privire mai atentă, se observă faptul că prerogativa a fost cedată Curții Constituționale de către popor chiar prin adoptarea Constituției[2].
Dar sistemul de guvernământ democratic actual se bazează pe reprezentare ca formă de exprimare a opiniei maselor. În consecință, exercitarea puterii statale trebuie să se facă de către un număr redus de membri ai societății, aleși de către majoritate, membri cărora populația le încredințează, partajat, întrega putere a statului cu scopul de a îndeplini ideea generală de bine public definită în campania electorală. De aici decurge legitimitatea Parlamentului de a legifera – „ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat”[3], fiind totodată „organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării”[4]. Prin deciziile Curții Constituționale se impune uneori o anume interpretare a legii, pentru a transforma o normă juridică inițial neconstituțională, într-una ce respectă prevederile legii fundamentale a României. Astfel, Curtea are dreptul de a îmbogăți legislația prin deciziile sale, dar se manifestă o contradicție generată pe două ramuri: membrii Curții Constituționale nu sunt aleși direct de către cetățeni, ci sunt numiți de cele două organe reprezentative (Parlamentul și Președintele), deci dreptul de a da decizii ce îmbogățesc legislația nu derivă din faptul că au fost delegați de populație în acest scop; iar prerogativa de a legifera aparține în exclusivitate Parlamentului.
Motivarea primului impediment, faptul că membri Curții nu sunt desemnați de către popor, rezultă din legitimitatea Curții Constituționale ca organ cu anumite prerogative de legiferare (impunerea unui mod de interpretare a normelor juridice și anularea legilor considerate neconstituționale) și derivă din aceeași sursă cu legitimitatea Guvernului ca organ cu anumite prerogative (limitate) de a legifera. Membri ambelor organe sunt aleși de către puterile reprezentative ale statului: Guvernul având avizul Președintelui și fiind investit de către Parlament iar Curtea Constituțională având șase membri aleși de către Parlament și trei numiți de către Președinte.
Al doilea impediment este motivat prin însăși natura Curții Constituționale care a luat naștere ca instituție ce garantează respectarea Constituției și a drepturilor omului. Astfel, prin impunerea unor anumite interpretări și prin abrogarea unor norme juridice neconstituționale, Curtea urmărește strict respectarea drepturilor fundamentale ale omului, fiind un organ ce protejează cetățeanul împotriva posibilelor erori sau abuzuri ale puterii legislative sau executive (atunci când își exercită prerogativa de a norma).

[1] Articolul 11, alineatul 2, din Constituția României republicată (2003)
[2] Articolul 142, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003) statuează – „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției.” Astfel prerogativa de a stabili constituționalitatea unui act normativ (atât înainte de adoptare, cât și după) revine Curții Constituționale, definită ca și garant al respectării legii fundamentale a României
[3] Articolul 65, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)
[4] Articolul 61, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)

Atribuțiile Curții Constituționale sunt clar delimitate atât în Constituția României (Articolul 146), cât și în Legea Nr.47/1992 republicată în temeiul dispoziţiilor articolului III din Legea nr. 232/2004 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. În lista prerogativelor Curții se remarcă funcția de soluționare a conflictelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice. Această prerogativă devine deosebit de importantă în timpul guvernărilor ce trebuie să legifereze în lipsa unei majorități confortabile sau în timpul coabitării unui președinte cu un parlament ce nu fac parte din același partid sau alianță.
Un conflict constituțional între instituțiile statului s-a concretizat în aprilie 2007 (președinte fiind Traian Băsescu, iar Guvernul și majoritatea parlamentară fiind formate din PSD și PNL, prim-ministru fiind Călin Popescu-Tăriceanu, membru al PNL). Conflictul a constat în tergiversarea numirii unui nou ministru al Afacerilor Externe, în condițiile în care fostul ministru demisionase. Tergiversarea a constat atât în declararea tardivă a postului vacant pentru funcția de ministru, cât și în refuzul de a numi un nou ministru propus de către prim-ministru și susținut de către Parlament (factor de stabilitate în impunerea inițiativelor legislative ale Guvernului). Datorită nevoii de a elimina situația conflictuală, prim-ministrul a sesizat Curtea Constituțională pentru a reglementa juridic situația apărută și pentru a evita pe viitor o eventuală declanșare a unui conflict de acest gen (conflict în măsură să stopeze anumite negocieri sau să sporească gradul de nesiguranță în relațiile cu alte state).
Răspunsul Curții Constituționale s-a axat pe delimitarea clară a numărului de posibilități de refuz a numirii ministrului de către Președinte și pe modul de delimitare a responsabilității pentru ministrul numit în funcție. Astfel, Curtea a decis ca Președintele să poată respinge o singură dată numirea unui ministru (apelându-se la modelul de respingere a promulgării legii), prim-ministrul fiind nevoit în această situație să propună în vederea numirii în postul vacant o altă persoană. Totodată, răspunderea pentru un ministru ce a fost numit de către președinte, dar a cărui numire a fost precedată de un refuz față de o primă numire, revine în totalitate prim-ministrului.
Prin această metodă Curtea Constituțională a devenit un mediator neutru și îndreptățit să decidă (datorită experienței în domeniul juridic a judecătorilor Curții) care este modalitatea de interpretare legislativă cea mai apropiată de idealul constituțional, clarificând limitele în care Președintele și prim-ministrul își pot impune punctul de vedere. Totodată, Curtea stabilește modul de interpretare a normelor lacunare, norme ce crează conflicte în atribuirea prerogativelor între cele trei puteri ale statului. Astfel, prin justiția constituțională se obține un echilibru statal necesar pentru realizarea binelui public atât de idealizat în campaniile electorale.
Un alt conflict de natură constituțională este și cel determinat de numirea prim-ministrului și formarea Guvernului. În Constituție[1] se prevede faptul că Președintele trebuie să se consulte cu partidul sau cu alianța ce formează majoritatea parlamentară și, după ajungerea la un acord, să desemneze un prim-ministru care se va ocupa cu formarea unui nou Guvern în vederea primirii investiturii Parlamentului. În condițiile coabitării politice, consensul în ceea ce privește desemnarea unui nou prim-ministru devine greu de obținut (dovadă fiind retragerea susținerii Guvernului Boc și votul negativ acordat prim-ministrului Croitoru, Lucian Croitoru fiind desemnat de către Președinte în ciuda faptului că alianța majoritară din Parlament – PSD și PNL – îl susțineau pentru postul de prim-ministru pe candidatul independent Klaus Iohannis), fiecare partid încercâd să obțină cât mai multe funcții, fără a fi dispus la negocieri reale. Deși Curtea Constituțională nu a fost sesizată în vederea impunerii unei interpretări prin care să se evite astfel de blocaje politice (sesizarea putea fi depusă de către Mircea Geoană, președintele Senatului și al principalului partid al alianței, PSD), o decizie prin care să se delimiteze clar prerogativele celor două puteri ar clarifica metoda de alegere a prim-ministrului, atribuind desemnare și investirea ori Parlamentului, ori Președintelui.

[1] Articolul 85, alineatul 1, din Constituția României republicată (2003)

Importanța Curții Constituționale devine evidentă doar în momentele cheie, de instabilitate a structurii statale bazată pe Constituție (separarea puterilor în stat devenind astfel ineficientă datorită unei delimitări deficitare a prerogativelor celor trei puteri). În consecință, legea fundamentală a statului poate deveni insuficientă, iar o decizie provenind de la o instituție independentă și calificată pentru a decide în domeniul conflictelor constituționale devine o urgență pentru menținerea echilibrului între prerogativele puterilor statului.
Deși dreptul de a da decizii în care se impune o anumită interpretare a legii a fost aspru criticat iar Curtea Constituțională a fost definită drept o instituție profund neconstituțională datorită faptului că magistrații nu sunt aleși de către popor, dar impun decizii prin care înțelesul originar al Constituției poate fi alterat, din imaginea de ansamblu a sistemului de guvernământ românesc reiese nevoia de o instituție independentă ce poate tempera orgoliile politice. Astfel, judecătorii sunt aleși (cei șase desemnați de către Parlament) sau numiți (cei trei desemnați de către Președinte) de către organele reprezentative ale poporului, deciziile lor fiind o imagine a voinței poporului. Totodată, Curtea Constituțională veghează la respectarea Constituției, la respectarea de către organul legislativ a drepturilor fundamentale ale omului, devenind astfel, unul dintre cele mai importante instituții de protecție a cetățeanului față de posibilele măsuri abuzive ale Parlamentului sau Guvernului (atunci când își exercită prerogativa de a legifera).
În concluzie, Curtea Constituțională se cristalizează ca o instituție independentă (atât financiar, cât și politic) și necesară în obținerea echilibrului între cele trei puteri ale statului definite de Montesquieu în Spiritul Legilor (legslativă, executivă și judecătorească), transformându-se într-un pilon de susținere a statului democratic modern ce trebuie să facă față nevoii de a legifera în domenii noi (frauda informatică, protejarea proprietății intelectuale etc) și necesității de a interacționa tot mai mult cu alte state prin uniuni internaționale (NATO, Uniunea Europeană etc). Astfel, Curtea Constituțională devine o a patra putere în stat, reprezentând supremația voinței cetățeanului prin apărarea legii fundamentale pe care acesta a confirmat-o prin vot direct, protecție materializată în controlul de constituționalitate a legilor, impunerea deciziilor și realizarea echilibrului între cele trei puteri tradiționale ale statului.

I. DELEANU, Instituții și proceduri constituționale – în dreptul român și în dreptul comparat, Editura C.H.Beck, București, 2006

I. MURARU, S. TĂNĂSESCU, Drept constituțional și instituții politice, Editura C.H.Beck, București, 2005

G. VRABIE, Interpretarea unor texte constituționale ce reglementează raporturile dintre Președintele României și Guvern și consecințele practice ale absenței unei concepții unitare în acest domeniu, Revista de drept public, nr. 2/2008

D. C. DĂNIȘOR, Despre cauzele utilizării excesive a excepției de neconstituționalitate, Revista Română de jurisprudență, nr. 3/2009

D. C. DĂNIȘOR, Este legitimă justiția constituțională?, Noua Revistă de Drepturile Omului, nr. 3-4/2005

V. M. CIOBANU, Curtea Constituțională – Garant al supremației Constituției, putere legiuitoare sau expert parlamentar?, Revista Română de drept privat, nr. 3/2009

C. L. POPESCU, Soluționarea de Curtea Constituțională a conflicelor juridice de natură constituțională dintre autoritățile publice, Revista Română de Drepturile Omului, nr. 29/2009

Webresources

http://www.raduchirita.ro/noutati/curtea-constitutionala.html

http://www.revista22.ro/despre-crize-constitu355ionale-351i-solu355iiinstitu355ionale-6794.html

http://stiri.rol.ro/content/view/479105/2/

http://www.pagini.com/blog/2007/04/21/unde-e-inalta-curte-de-justitie/

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/constitution

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law47

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/law124

http://www.ccr.ro/default.aspx?page=laws/regulations

http://www.catavencu.ro/ioan_stanomir_coabitarea_romaneasca_este_un_caz_nefericit_de_conflict_cronicizat-5907.html